SCRIITORUL VINTILĂ CORBUL, SCENARISTUL FILMULUI "NEA MĂRIN MILIARDAR", A ÎNCETAT DIN VIAŢĂ

Scriitorul Vintilă Corbul a murit miercuri, la locuinţa sa din Paris. În vârstă de 91 de ani, Vintilă Corbul era grav bolnav. Scriitorul a fost internat, în ultimele luni, la o clinică în apropiere de Versailles. Vintilă Corbul rămâne un nume de referinţă pentru literatura românească. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără „Căderea Constantinopolelui”, editată în limbile franceză, greacă şi arabă. În Franţa, cartea a fost popularizată sub formă de teatru radiofonic.

"Cenuşă şi orhidee la New York" este prima carte apărută cu semnăturile Vintilă Corbul şi Eugen Burada şi pune bazele unei colaborări de aproape 29 de ani. Este unul dintre romanele trecute pe lista neagră de regimul Ceauşescu. A scris scenariile filmelor "Nea Mărin Miliardar", "Revanşa", "Un comisar acuză", "Duelul" - filme regizate de Sergiu Nicolaescu.

Antena 3

DIMITRIE CANTEMIR

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

Viaţa şi cariera politică

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din judeţul Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost luat ostatic la Constantinopol, unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

Din luna martie 1693 până în luna aprilie a aceluiaşi an, după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia de a se convinge de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit mai mulţi copii, între care viitorul poet, deputat de Bucureşti, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat înspre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei Imperiului Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (1710 - 1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Dimitrie Cantemir - cărturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.



Opere principale

* Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.

* Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.

* Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.

* Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.

* Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.

* Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.

Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

* Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.

* În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.

* În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

Alte opere

* Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
* Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
* Sistema religiae mahomedane
* Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)

Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

Bibliografie

• Istoria filosofiei moderne şi contemporane, Editura Academiei, Bucureşti, 1984

Predecesor: Constantin Cantemir	Domnitor al Moldovei 1693	Succesor: Constantin Duca
Predecesor: Nicolae Mavrocordat	Domnitor al Moldovei 1710 - 1711	Succesor: caimacan Lupu Costachi

IULIU MANIU

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Şimleu Silvaniei - d. 5 februarie 1953, Sighet ), politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoare.

Originea şi studiile

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, judeţul Sălaj. Şi-a efectuat studiile liceale la Zalău, iar pe cele universitare (Facultatea de Drept) la Cluj, Bucuresti şi Viena, unde a devenit doctor in drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde şi-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma.

Cariera politică

Şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere. În condiţii vitrege de discriminare politică şi socială din Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul şi intransigenţa.

Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi ale Partidului Naţional Român, precum Vasile Goldiş, Gheorghe Pop de Băseşti, viitorul patriarh Miron Cristea, şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. În cuvântarea pe care a ţinut-o cu ocazia Adunării naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: "Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti". Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator.

După dizolvarea Consiliului Dirigent în anul 1920 relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Acuzând favorizarea PNL şi împingerea intelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din 1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul Naţional Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922, şi nevrând să rişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze la 26 martie respectiv 27 martie 1923 o nouă constituţie, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament. Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obişnuit, cu puteri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei. Aşadar nici nu se poate vorbi despre un "vot în constituantă", căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituţie nu a făcut nimic altceva decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influenţa PNL-ului.



Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi o mare parte a românilor din Transilvania erau la acea vreme greco-catolici. Diverşi autori din epocă au pus aceste acţiuni pe seama orgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii sale.

Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (1926-1933 şi 1937-1947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933.

Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea „Marşului asupra Bucureştiului”, un marş al ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul Marşului asupra Romei al lui Mussolini. În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon si a frontierelor româno-ungare. A căutat aducerea înapoi pe tron a lui Carol Caraiman, sub anumite condiţii, cu care acesta a fost de acord. În cadrul acestor inţelegeri a intrat şi plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciile române de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta astepta desfasurarea evenimentelor). Carol a fost în cele din urmă adus în 1930 pe tronul României tot cu ajutorul lui Maniu. În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-şi va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai etc.) şi l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.



În ultimul deceniu de viaţă a fost implicat în politică ca opozant al regimului lui Ion Antonescu (fara insa a se implica in actul de la 23 august 1944), apoi - după 23 august 1944 - luptând împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale.

A fost arestat de autorităţile comuniste şi judecat pentru "înaltă trădare" în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la temniţă grea pe viaţă. Având 75 de ani, era practic o condamnare la moarte. Dupa o perioada de detentie in inchisoarea Galati, a fost transferat, impreuna cu alti lideri national-taranisti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Saracilor, de la marginea orasului Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanţi oameni politici dintre cele două războaie mondiale. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulţi români, în timpul anilor grei ai dictaturii staliniste, simbolul speranţei şi al dorinţei de libertate.

" ... Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac". (Iuliu Maniu)

Henri Coanda

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele.

Biografie

Henri Coandă s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui fusese generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematici la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.

Încă din copilărie viitorul inginer şi fizician era fascinat de miracolul vântului, după cum mai târziu îşi va aminti.

Henri Coandă a fost mai întâi elev al Şcolii Petrache Poenaru din Bucureşti, apoi al Liceului Sf. Sava (1896) unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iaşi (1899). Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major şi îşi continuă studiile la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti.

Detaşat la un regiment de artilerie de câmp din Germania (1904), este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice şi mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construieşte un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, şi la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în ţară şi e încadrat ofiţer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale şi spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut şi obţinut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâştigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan - Teheran - Tibet. La întoarcere pleacă în Franţa şi se înscrie la Şcoala superioară de aeronautică şi construcţii, nou înfiinţată la Paris (1909), al cărei absolvent devine în anul următor (1910), ca şef al primei promoţii de ingineri aeronautici.

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel şi savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obţină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile şi a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă (de fapt un avion cu reacţie, fără elice, numit convenţional Coandă-1910) pe care l-a prezentat la al doilea Salon internaţional aeronautic de la Paris (1910).

În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experienţă, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare şi a luat foc. Din fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima şi câteva contuzii minore pe faţă şi pe mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului şi savanţilor vremii.



Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviaţie din Bristol, Anglia şi a construit avioane cu elice de mare performanţă, de concepţie proprie. În următorii ani se întoarce în Franţa, unde a construit un avion de recunoaştere (1916) foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacţie, primul tren aerodinamic din lume şi altele. În 1934 obţine un brevet de invenţie francez pentru Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi efect Coandă, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacţie. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentaţia aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet şi altele.

Henri Coandă revine definitiv în ţară în 1969 ca director al Institutului de creaţie ştiinţifică şi tehnică (INCREST) şi moare la Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

Invenţii şi descoperiri

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă-1910.

* Platformă mobilă pentru experimente aerodinamice. Dispozitivul era montat pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Astfel a putut face determinări cantitative aeronautice, folosind un tunel de vânt cu fum, o balanţă aerodinamică şi o cameră fotografică specială, de concepţie proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcţional pentru viitoarele sale avioane.
* 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un avion dublu motor cu o singură elice.
* 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează câteva avioane "clasice" (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câştigă premiul întâi la Concursul internaţional al aviaţiei militare din Anglia.
* 1914-1916: Henri Coandă lucrează la Dalauney-Belleville Airplanes în Saint Denis. Aici proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a şi participat.
* Invenţia unui nou material de construcţie, beton-lemnul, folosit pentru decoraţiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iaşi, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
* 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.
* În Golful Persic inventatorul român construieşte un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.
* Efectul Coandă. Primele observaţii le face cu ocazia studierii primului avion cu reacţie din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările şi gazul incandescent ieşite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după peste 20 de ani de studii ale lui şi altor savanţi, inginerul român a formulat principiul din spatele aşa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.

Bibliografie

* Petru Costinescu, Nicolae M. Mihăilescu, Mihai Olteneanu, Inventatori români, ediţiile I şi şi a II-a, editurile AGIR şi OSIM, Bucureşti, 1999 şi 2000.

Legături externe

• Biografia lui Coandă la situl Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
• Despre Henri Coandă, la Aviatori.ro.
• Listă cu primele zboruri
• Muzeul Tehnic " Prof. Ing. Dimitrie Leonida"

AUREL VLAICU

Aurel Vlaicu (n. 6/19 noiembrie 1882, Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Băneşti, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. În cinstea lui, comuna Binţinţi se numeşte astăzi Aurel Vlaicu.

Biografie
A terminat Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie, care din 1919 încoace a fost numit "Liceul Aurel Vlaicu", luându-şi bacalaureatul la Sibiu în 1902.

Şi-a continuat studiile inginereşti la Universitatea din Budapesta şi Ludwig-Maximilians-Universität München, în Germania, obţinându-şi diploma de inginer în 1907. După ce a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binţinţi unde construieşte un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna lui 1909 se mută în Bucureşti şi începe construcţia primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviaţiei mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construieşte un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 şi 30 iunie 1912 42 piloţi din 7 ţări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care si Roland Gaross, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan şi românul Vlaicu. Cel mai mare ziar vienez, [1] se exprima astfel despre zborurile lui Vlaicu: "Minunate şi curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chair de zburător, cu două elici, între care şade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) maşina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovaţii furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit." [2].

La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbuşit în apropiere de Câmpina, se pare din cauza unui atac de cord.[3]

În anul urmator, prietenii săi Magnani şi Silişteanu finalizează construcţia avionului Vlaicu III, şi cu ajutorul pilotului Petre Macavei, efectueaza câteva zboruri scurte. Autorităţile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupaţiei germane, avionul este expediat la Berlin. A fost văzut ultima dată în anul 1940.

Note

1. ^ Neue Freie Presse
2. ^ Enigme ale istoriei române, p.94
3. ^ Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.408

Legături externe

• Despre Aurel Vlaicu, la Aviatori.ro.

TRAIAN VUIA

Traian Vuia (n. 17 august 1872, d. 3 septembrie 1950) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei. În 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.

Date biografice

Traian Vuia s-a născut în 1872 la Surducu Mic în judeţul Timiş, România. Părinţii săi au fost preotul Simion Popescu şi Ana Vuia. A urmat cursurile primare la Bujor (azi Traian Vuia) şi Făget. Între 1884 şi 1892, urmează liceul la Lugoj. Aici petrece mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta şi încuraja mai târziu în cariera sa.

Vuia dovedeşte de când urma cursurile primare, şi apoi secundare, o atracţie irezistibilă şi o predilecţie pentru mecanica aplicată.[1] La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic iar micul Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmăreşte atent detaliile lor şi încearcă să construiască altele mai perfecţionate. Ajuns la liceu, Vuia îşi însuşeşte noţiuni de fizică şi mecanică şi nu se mai mulţumeşte să construiască zmeie ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forţele care acţionează la lansarea şi menţinerea lui în aer, condiţiile de echilibru, etc.

După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secţia mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept şi va practica în birouri de avocaţie din Banat pentru a-şi putea asigura mijloacele de trai. Astfel o bună parte din studenţia lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspiraţii şi aptitudini. Tânărul reuşeşte însă şi în domeniul ştiinţelor juridice. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în Ştiinţe Juridice cu teza: "Militarism şi industrialism, regimul de Status şi contractus".

După terminarea facultăţii Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman şi începe să-şi construiască primul aparat de zbor, pe care-l numeşte aeroplan-automobil. Datorită lipsurilor financiare, nu reuşeşte să-şi ducă la capăt proiectul şi decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902. Vuia spera că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanţeze proiectul, mai ales a pasionaţilor de aerostate însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o maşină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. Vuia merge la Victor Tatin, un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect dar încearcă şi să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipseşte un motor adecvat şi este instabil. Vuia însă continuă să-şi promoveze proiectul şi-l trimite Academiei de Ştiinţe de la Paris pe 16 februarie, 1903, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât şi procedura de decolare. Academia îi respinge proiectul cu motivaţia că ar fi prea utopic, cu menţiunea că:

Problema zborului cu un aparat care cântăreşte mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată şi nu este decât un vis.

În ciuda acestor obstacole, Vuia nu renunţă la proiect şi se înscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 şi publicat pe 16 octombrie 1903. Invenţia brevetată se numeşte aeroplan automobil.

Vuia I

"Vuia I", 18 martie 1906

În iarna lui 1902-1903, Vuia începe construcţia aparatului, perfecţionând până în minime detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj'. Se loveşte din nou de probleme de natură financiară dar reuşeşte să le depăşească, ajutat şi de mentorul său Coriolan Brediceanu. În toamna lui 1904 începe să-şi construiască şi un motor, tot invenţie personală. În1904 obţine un brevet pentru această invenţie în Marea Britanie. Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Aparatul este gata în decembrie, după ce i se montează motorul, şi este numit Vuia I. Avea prevăzută o greutate totală de 250kg, o suprafaţă de susţinere de 14 m² şi un motor de 20 CP. Primele experimente au început în 1905, ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a căpăta experienţă în manevrarea lui.

Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După o acceleraţie pe o distanţă de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălţime de aproape un metru, pe o distanţă de 12 m, după care elicele s-au oprit şi avionul a aterizat.

Multe ziare din Franta, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, "la bord", fără "ajutor extern" (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuşi, au fost şi mai există multe contradicţii şi dezbatere asupra definiţiei de primul aeroplan.

În continuare va mai breveta şi construi diferite invenţii, spre exemplu un generator de abur în 1925, sau două elicoptere între 1918 şi 1922. La 3 septembrie 1950 se stinge din viaţă la Bucuresti, fiind înhumat în cimitirul Bellu.

Carte poştală cu Vuia şi avionul său

A fost ales membru de onoare al Academiei române, pe 27 mai 1946.
Este înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.
Astăzi Aeroportul Internaţional Timişoara îi poartă numele.

Vezi şi

• Listă cu primele zboruri

Bibliografie

• ^ George Lipovan, Traian Vuia - un pionier al aviaţiei moderne, Editura Facla, Timişoara 1972

Legături externe

• Expoziţia Memorială Traian Vuia
• Biografie
• Traian Vuia la situl Bibliotecii Academiei Române (documente reproduse)
• Despre Traian Vuia, la Aviatori.ro.
• en Despre Traian Vuia pe site-ul Early aviators
• en Biografia lui Traian Vuia pe site-ul Dr. Russell Naughton
• en 1920 Patent: US1347424 "Propelling, tractive, and supporting apparatus"
• en 1922 Patent: US1423636 "Flying machine "
• en Alte patente ale lui Traian Vuia
• fr Montesson, berceau de l’aviation mondiale
• Mormântul lui Traian Vuia
• O scrisoare a lui Traian Vuia către George Dobrin din 1922

Nicolae Ceausescu

A marcat istoria recentă a României într-un mod hotărâtor. La 11 ani era ucenic cizmar, iar la 47 ajungea în fruntea statului. A fost conducătorul comunist al României timp de 24 de ani. Împlinire măreaţă a epocii de aur, Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând locul doi, după Pentagon.

Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918, Scorniceşti - d. 25 decembrie 1989, Târgovişte) a fost conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 şi până la căderea regimului comunist în această ţară, survenită în 22 decembrie 1989, cu puţin timp înaintea execuţiei sale.

Copilăria şi începuturile carierei politice

Ceauşescu s-a născut în satul Scorniceşti, judeţul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani. La vârsta de 11 ani, după absolvirea şcolii primare, Ceauşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic cizmar.

În 1932 devine membru al Partidului Comunist Român, formaţiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. În 1933 este arestat pentru prima oară, pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum şi „distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă”. După eliberarea din detenţie, Ceauşescu dispare pentru o vreme în „subteran”, dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare şi încarcerat la Închisoarea Doftana.

În 1939 o întâlneşte pe Elena Petrescu, cu care se căsătoreşte în 1945 – aceasta va avea o influenţă crescândă asupra carierei sale politice pe parcursul următoarelor câteva decenii şi va fi executată alături de el în 1989. Ceauşescu e arestat şi condamnat din nou în 1940, iar în 1943 este transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde împarte celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu este numit ca secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-1945).

După acapararea puterii de către comunişti în 1947, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar mai apoi ministru-adjunct al forţelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român(PMR), la doar câteva luni după eliminarea "fracţiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceauşescu devine membru plin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi în ierarhia PMR.



Ceauşescu la conducerea României
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.).

În 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia. La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic (aparent) independent faţă de Uniunea Sovietică. În anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale.

În 1974, Ceauşescu îşi asumă titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Pe plan extern, Ceauşescu urmează un curs aparent independent faţă de cel Moscovei şi al majorităţii ţărilor blocului comunist. In CAER, la indicaţia lui, delegaţiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două ţări comuniste care a participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura ţară din blocul răsăritean, cu excepţia URSS, care la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul si cu R.F.Germania. Un tratat incluzând România pe lista ţărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii (Nixon si Ford).

În ciuda cursului independent în relaţiile politice internaţionale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceauşescu se opune cu încăpăţânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziţia lui Ceauşescu faţă de linia sovietică este dictată în principal de rezistenţa lui faţă de de-stalinizare. Securitatea continuă să îşi menţină controlul draconic asupra mediilor de informare şi înăbuşă în faşă orice tentativă de liberă exprimare şi opoziţie internă.
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu e fascinat de ideea transformării naţionale totale, aşa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean şi deja pusă în aplicare sub egida Revoluţiei Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în ţară, Ceauşescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influenţat fiind de filozofia preşedintelui Kim Il Sung (Juche). Cărţi nord-coreene pe această temă sunt traduse în română şi distribuite pe scară largă în ţară.

Începând cu 1972, Ceauşescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de "sistematizare" a localităţilor urbane şi rurale. Prezentat de către maşina de propagandă ca fiind un pas major pe calea "construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate", programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forţată, care a dus la destructurarea societăţii rurale Româneşti. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici şi remodelarea Bucureştiului în stil ceauşist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând in aceasta privinţă locul doi, după Pentagon. Proteste venite din partea unor organizaţii neguvernamentale internaţionale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane şi probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.
Fuga lui Pacepa

În 1977, Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) al Securităţii, părăseşte ţara şi obţine azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceauşescu de a restructura Securitatea nu reuşesc să-i îndepărteze pe toţi colaboratorii lui Pacepa şi să limiteze pierderile. În cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0895265702) (în româneşte: Orizonturi roşii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului Ceauşescu cu organizaţii teroriste arabe, activităţile intense de spionaj contra industriei americane, precum şi planurile bine ticluite de a atrage susţinere politică din partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internaţional se accentuează, paralel cu o înrăutăţire a situaţiei economice. Serviciile străine de informaţii îşi intensifică eforturile de infiltrare a Securităţii, în timp ce controlul lui Ceauşescu asupra aparatului începe să se clatine.




Dictatura şi cultul personalităţii
Începând cu anii ’70, Ceauşescu devine obiectul unui cult al personalităţii tot mai deşănţat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeţii proletcultişti joacă un rol important. Dictatorul era calificat adesea drept “geniul Carpaţilor” sau “marele conducător”, iar consoarta sa, de altfel semi-analfabetă, drept “savant de renume mondial” şi "mama iubitoare" a poporului. La o şedinţă de deschidere a Marii Adunări Naţionale, Ceauşescu îşi face apariţia purtând un sceptru, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de “felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral al telegramei.

Pentru a evita noi situaţii de “gen Pacepa”, Ceauşescu numeşte membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcţii cheie de conducere.

Statura politică a lui Ceauşescu

Pe parcursul "Epocii Ceauşescu", România devine al patrulea mare exportator european de armament. În pofida acestui fapt, se pare că [necesită citare] fostul şef de stat se visa laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens, Ceauşescu face mari eforturi pentru a obţine statutul de mediator în conflictul israeliano-palestinian, (România fiind singura ţară in contact oficial cu ambii beligeranţi). Mai mult, în anii ’80, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii personalului Armatei Române cu 5%. Acesta nu îl împiedică să oblige liceenii la pregătire militară, sub forma Detaşamentelor P.T.A.P., să oblige studentele să facă armata, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de facultate, şi să organizeze pregătirea militară a tuturor oamenilor muncii, sub forma Gărzilor Patriotice. În aceeaşi perioadă, la iniţiativa dictatorului, sunt convocate frecvent mari "adunări populare" pentru susţinerea păcii mondiale - la care oamenii sunt obligaţi să se prezinte. Principiul "neamestecului în treburile interne" este intens promovat de către Dictatorul care dorea ca nimeni din exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care se afundă ţara. Pe măsură ce îşi consolidează puterea, dictatorul devine paranoic: se visează măreţ personaj istoric, pe linia lui Burebista, a lui Decebal şi a marilor Domnitori. Poeţi de curte, precum Adrian Păunescu, îl proslăvesc pe "Marele Cârmaci". Ajutat de istorici obedienţi, „Mult iubitul şi stimatul” îşi permite să modifice Istoria: Mircea cel Bătrân devine "cel Mare", iar Ioan Vodă cel Cumplit devine "cel Viteaz".

Ceauşescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu Partid Unic şi alegeri falsificate grosolan: P.C.R. câştigă cu 99,7%. Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% pentru a nu intra în "vizorul" Securităţii. Este clamată o "Democraţie Socialistă" pe care oamenii trebuie să o accepte şi să o laude în public.

Datoria externă

În ciuda regimului său dictatorial, aparenta sa independenţă faţă de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deşi departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea Vestului. Regimul Ceauşescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanţarea programelor sale economice. În ultimă instanţă, datoria creată dă lovitura de graţie economiei româneşti. Realizând pericolul adus de datorii, Ceauşescu organizează un referendum şi introduce în constituţia României o clauză care interzicea pe viitor luarea de noi împrumuturi.

În ultimii săi ani la putere, Ceauşescu decide plata datoriilor externe cu orice preţ. În acest scop, o mare parte a producţiei agricole şi industriale a ţării ia calea exportului, privând astfel populaţia până şi de cele mai elementare alimente şi bunuri de consum. Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată şi sunt vândute de obicei în pierdere, la preţuri de "dumping". Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, aşa că oamenii de rând sunt bucuroşi atunci când pot cumpăra bunuri "refuzate la export" din motive calitative. Plata întregii datorii externe, în valoare de 60 de miliarde de lei, se încheie în vara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Cu toate acestea, pentru a evita deprecierea monedei româneşti, Ceauşescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Naţională.

Politica demografică şi sanitară

Stimularea forţată a sporului natural al populaţiei a reprezentat una din priorităţile regimului Ceauşescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în unele ţări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicaţii medicale şi doar în cazuri excepţionale se accepta sacrificarea fătului şi până la şase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depăşit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naştere la cel puţin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulţi copii ar fi avut dreptul la privilegii substanţiale. Mamele "eroine" a 10 sau mai mulţi copii aveau dreptul la o maşină ARO gratuită, transport gratuit cu trenul, precum şi o vacanţă gratuită pe an într-o staţiune balneară.

În timp ce sporul populaţiei este încurajat, mii de copii sunt abandonaţi în orfelinate, iar rata mortalităţii infantile rămâne cea mai mare din Europa.

Regimul Ceauşescu a ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societăţii capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge şi a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecţiilor pediatrice cu HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicaţia şi tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV SIDA).

Tensiune crescândă - consecinţele politicii economice falimentare
În 1987, o grevă a muncitorilor din Braşov este înăbuşită violent de către regimul Ceauşescu. Organizatorii sunt supuşi unor presiuni psihologice imense din partea organului represiv - Securitatea - controlat de Partidul unic şi de către dictator. Sunt dispersaţi pe teritoriul ţării şi li se stabileşte domiciliu forţat în diferite oraşe, unde sunt supravegheaţi cu atenţie, mai ales la locul de muncă. Tăcerea mediatică este deplină, presa, radioul şi televiziunea fiind controlate 100%. Se răspândesc zvonuri sumbre despre iradierea greviştilor de la Braşov, cu scopul lichidării lor fizice.

De-a lungul anului 1989, Ceauşescu devine tot mai izolat în lagărul comunist. În august 1989, el propune o întâlnire la vârf pentru a discuta problemele comunismului est-european şi a "apărării socialismului" în aceste ţări. Această propunere este însă respinsă atât de către statele Pactului de la Varşovia, cât şi de către China.

În 1989, Ceauşescu pare a ignora total situaţia dezastruoasă în care se afla ţara. El face referinţă în cuvântările sale la "înaltul nivel de trai" atins sub conducerea sa, fără precedent în istoria României, iar televiziunea naţională arată imagini ale dictatorului vizitând magazine special aprovizionate pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. În acest timp, în numele conceptului de alimentaţie raţională, alimentele de bază (zahăr, ulei, carne) sunt raţionalizate la 1 kg/lună de persoană, iar populaţia trece prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în faţa magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit. Produsele de import precum cafeaua sunt înlocuite cu surogate (nechezol). Produsele alimentare pentru export sunt înlocuite pe piaţa internă cu surogate (salamul cu soia) sau subproduse fără căutare la export (picioare şi căpăţâni de porc, numite ironic de popor "adidaşi şi calculatoare"). Întreruperile în alimentarea cu apă, curent electric, gaze naturale devin frecvente, iar blocurile de locuinţe sunt doar ocazional încălzite prin sistemul public de termoficare. Benzina, deşi raţionalizată, devine greu de găsit. Oamenii de rând îndură mizeria, întunericul, frigul şi foamea. Politica economică de planificare centralizată conduce la preţuri aberante, fără nici o legătură cu realitatea economică. Producţia este orientată spre investiţii industriale megalomanice, bunurile de larg consum fiind produse în cantităţi insuficiente. Mai importante decât banii devin "relaţiile", mărfurile sunt vândute "pe sub mână", o criză morală distorsionează întreaga societate. Circulă vorba că o "pilă" în comunism este mai valoroasă decât o moşie în capitalism. Nomenclatura, activiştii de partid, se aprovizionează din magazine speciale şi case de comenzi la care oamenii obişnuiţi (inclusiv membrii de rând ai Partidului) nu au acces.

Peisajul social seamănă teribil cu cel descris de George Orwell în romanul 1984. Oamenii sunt mânaţi în turmă la demonstraţiile de susţinere a regimului şi a dictatorului. Elevii, studenţii şi militarii adună recoltele prin muncă voluntar-patriotică sau practică agricolă, eufemisme folosite pentru munca silnică. (Practica agricolă devine materie "de studiu" anuală în toate facultăţile, nota obţinută având pondere în calcularea mediei de absolvire). Întreaga ţară capătă aspectul unui uriaş lagăr de concentrare, din care unii curajoşi au încercat să scape trecând Dunărea înot, fugind cu câte un mic avion utilitar, sau cerând "azil politic" dacă aveau ocazia să iasă în Occident cu ocazia unor concursuri sportive sau artistice.



Revoluţia din decembrie 1989
Articol principal: Revoluţia română din 1989





Evenimentele sângeroase de la Timişoara şi Bucureşti din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceauşescu şi a regimului comunist.

Spre exasperarea majorităţii covârşitoare a românilor, Ceauşescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest congres Ceauşescu denunţă Pactul Molotov-Ribbentrop şi cere anularea consecinţelor acestuia.

O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuinţa parohială pe care o ocupa de drept la Timişoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistenţă din partea enoriaşilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstraţie de sprijin. Acestora li se alătură şi români, iar demonstraţia capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliţiei şi Securităţii apar la faţa locului la 17 decembrie 1989 şi deschid focul asupra manifestanţilor.

La 18 decembrie 1989, Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soţiei sale, Elena, şi altor colaboratori apropiaţi, misiunea de a înăbuşi revolta de la Timişoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în ţară, la 20 decembrie 1989, Ceauşescu ţine o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timişoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne şi de subminare a suveranităţii României. Până la cuvântarea lui Ceauşescu, mediile oficiale de informare evită cu stricteţe orice referinţă la evenimentele care se derulau în Timişoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara graniţelor ţării, precum Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. O "adunare populară" în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în faţa sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piaţa Revoluţiei. Demonstraţia degenerează în mişcare de răsturnare a regimului. Soţii Ceauşescu, surprinşi de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populaţia capitalei se adună în Piaţa Revoluţiei, unde se confruntă cu unităţi ale miliţiei şi armatei. Din păcate, raportul de forţe înclină în favoarea forţelor de represiune, bine reprezentate numeric şi bine înarmate, care pînă la miezul nopţii reuşesc să degajeze piaţa şi să aresteze sute de protestatari.

Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstraţiei din 21 decembrie, reacţia ineptă şi neajutorată a lui Ceauşescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga ţară. Până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile oraşe ale României. Moartea în condiţii suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunţată în 22 decembrie de către posturile naţionale de radio şi televiziune. Imediat după acest anunţ, o şedinţă extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceauşescu, care cu acest prilej anunţă că preia comanda armatei. Ceauşescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulţimii adunate în faţa sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forţează uşile şi pătrund în sediul CC, iar cuplului Ceauşescu nu îi rămâne decât opţiunea de a fugi cu un elicopter care îi aştepta pe acoperişul clădirii CC.


Sfârşitul lui Ceauşescu
La 22 decembrie 1989, soţii Ceauşescu părăsesc capitala la bordul unui elicopter pilotat de Vasile Maluţan, împreună cu Emil Bobu şi Manea Mănescu. Fac o scurtă escală la Snagov, după care îşi continuă drumul spre Târgovişte, unde abandonează elicopterul. Cei doi fac autostopul şi sunt luaţi in maşină. În final, fiind aflaţi în custodia miliţiei, cei doi sunt predaţi autorităţilor militare.

La 25 decembrie 1989, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt judecaţi, după un proces sumar de un tribunal militar ad-hoc, condamnaţi la moarte şi executaţi, la câteva minute după pronunţarea sentinţei. Tribunalul respectiv, a cărui legitimitate a fost ulterior contestată, şi-a asigurat un loc special în istorie prin faptul că avocatul însărcinat cu apărarea lui Ceauşescu a făcut front comun cu procurorul, în loc să îşi apere "clientul". Se spune că acest Tribunal ar fi îndeplinit un ordin expres al lui Ion Iliescu, care a preluat Puterea ca urmare a Revoluţiei confiscate de Lovitura de Stat. Conform unui articol din România Liberă, acest tribunal a fost înfiinţat de Ion Iliescu, care nu avea în momentul respectiv nicio calitate oficială, printr-un decret scris de mână într-un WC din sediul MApN[1]. Înaintea execuţiei Elena Ceauşescu a afirmat, fiind pusă în faţă cu executarea separată a fiecăruia şi referindu-se la soţul ei: "Împreună am luptat, împreună murim!", imagini difuzate de documentarul "Doctor horroris causa"[2]. Ambii au fost umiliţi prin a fi legaţi silit la mâini, deşi acceptaseră deja să meargă în mod onorabil la împuşcare[3]. Nicolae Ceauşescu a murit cântând Internaţionala, conform relatărilor unor martori la execuţie.



Privind retrospectiv, procesul şi execuţia cuplului dictatorial apar ca o barbarie. Trebuie însă remarcat faptul că, la vremea respectivă, majoritatea populaţiei a aprobat execuţia ca o pedeapsă potrivită pentru suferinţele pe care Dictatura le-a impus Românilor. Cetăţenii sperau că fanaticii Regimului vor înceta luptele de gherilă urbană odată cu dispariţia "tiranilor". A rămas de altfel neelucidat răspunsul la întrebarea: "Cine-a tras în noi după 22 ?". Se vehiculează de altfel şi scenariul conform căruia o parte dintre "teroriştii" de după 22 Decembrie 1989 ar fi fost agenţi ai Noii Puteri, care acţionau cu dublu scop: de a justifica lichidarea fizică a lui Ceauşescu şi de a inhiba mişcarea populară democratică şi anticomunistă, care ar fi "măturat" Puterea neocomunistă pe care a instaurat-o Lovitura de Stat iliesciană.

Altele

Ceauşescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceauşescu ( *1948), o fiică, Zoia Ceauşescu ( *1 martie 1949; † 20 noiembrie 2006) şi un fiu mai tînăr, Nicu Ceauşescu ( *1 septembrie 1951; † 25 septembrie 1996).

Salariul oficial al lui Ceauşescu era de 18000 lei (aproximativ 1200 dolari la cursul oficial de schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului mediu din SUA în acea perioada). Din această sumă, Ceauşescu depunea 5000 lei la CEC in fiecare lună, în contul copiilor săi.

Garda personală a lui Ceauşescu era foarte puţin numeroasă în comparaţie cu cea a actualilor guvernanţi ai României, constând in numai 40 de membri, responsabili pentru protecţia întregii sale familii, precum şi a locuinţelor acestora. Şeful gărzii, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susţine că Ceauşescu se credea iubit de popor şi nu simţea nevoia protecţiei. Acest detaliu ar putea explica uşurinţa cu care Ceauşescu a fost înlăturat si capturat în decembrie 1989.

Bibliografie

• Edward Behr, Kiss the Hand you Cannot Bite ("Sărută mâna pe care nu o poţi muşca"), ISBN 0679401288
• Dumitru Burlan, Dupa 14 ani - Sosia lui Ceauşescu se destăinuie, Editura Ergorom, 2003.
• Marian Oprea, "Au trecut 15 ani - Conspiraţia Securităţii" în Lumea Magazin nr.10, 2004 [1]
• Viorel Patrichi, Eu am fost sosia lui Nicolae Ceauşescu, Lumea Magazin nr.12, 2001 [2]
• Stevens W. Sowards, Twenty-Five Lectures on Modern Balkan History (The Balkans in the Age of Nationalism) ("Douăzeci şi cinci de conferinţe despre istoria modernă a Balcanilor), [3] 1996, în special Lecture 24: The failure of Balkan Communism and the causes of the Revolutions of 1989 ("Conferinţa 24: Eşecul comunismului balcanic şi cauzele revoluţiilor din 1989") (în engleză)[4]
• John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceauşescu ("Viaţa şi timpurile răului ale lui Nicolae Ceauşescu"), ISBN 0091746728
• Filip Teodorescu, et al., Stenograma şedinţei de audiere din 14 decembrie 1994
• Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea: Constrângere şi disidenţă in România anilor 1965-1989, Editura Humanitas 1998, ISBN 973-28-0882-9

Nicolae Ceauşescu

• Tezele din iulie (6 iulie 1971) - "Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii"
  • Expunere la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative (iulie 1971)
• Discursul lui Pârvulescu la Congresul al XI-lea (1974)
• Legea nr.59 din 1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale (despre sistematizare, noiembrie 1974)
• Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu din seara de 21 decembrie 1989 (Publicată pe data de 21 decembrie 1989 în Scînteia, nr. 14725)
• Stenograma procesului Ceauşescu (25 decembrie 1989)

Legături externe

• Politicienii şi Revoluţia din 1989
• Clipa 638: Cum a fost ucis Milea, probabil de către Stănculescu, şi viaţa familiei Ceauşescu
• Stenograma procesului Ceauşescu
• Arhivă de materiale legate de Ceauşescu
• AP, 30 Sep 1989
• Reuters, 25 Oct 1989
• Articol de Ion Pacepa
• Video, Adevarul despre Revoluţia din decembrie 1989
• Video, Nicolae Ceauşescu
• Ceauşescu.org

Note

1. ^ Ion Mihai Pacepa, 'Pana si Ceausescu a cazut victima "justitiei" comuniste' , http://www.ziua.ro/display.php?data=1999-06-04&id=26073 , http://www.ziua.net/display.php?data=1999-06-04&id=26073 , http://www.dezvaluiri.ro/site/modules.php?name=News&file=print&sid=256 .
2. ^ East & West Productions (1997) Elena Ceausescu - Doctor horroris causa, regia Emil Busurca, http://www.nposales.com/?article=548&template=program , http://geschiedenis.vpro.nl/gids/2007week08/ .
3. ^ Ibidem.

Ceausestii neprelucrati

Ca sa-si ridice imaginea la standarde dictatoriale, Ceausescu s-a folosit de artistii cei mai buni. Cu tehnica perfectionata la serbarile lui, coregrafii faceau bani verzi in Occident, pictorii se imbogateau nu numai in renume mitizindu-l in tablouri, multi actori ii recitau cu credinta si-si rotunjeau statul de plata, iar fotografii il inchipuiau tinar si-i indepartau fiecare norisor de deasupra capului.

Vizita de lucru: in spatele lui Ceausescu, si viitorul dezertor Pacepa (cu ochelari). Foto: Radu Cristescu

Fotografiile cu intiiul cuplu al tarii luind la talpa pamintul in lung si-n lat, din tarile vecine pina in cele prietene, ajungeau in paginile ziarelor retusate si pictate pina in cel mai mic detaliu. De la ultima scama ce scapase vigilentei responsabilului cu garderoba pina la ofiterul de Securitate cu care nu trebuiau sa dea ochii cititorii, toate erau indepartate cu profesionalism in laboratoarele Agerpress, la ordinul Comitetului Central.

Ceausescu si nevasta lui isi pusesera la dispozitie o echipa de excelenti fotografi, care sa le povesteasca masluit viata in zeci de mii de filme. Fiul unuia dintre acestia, Radu Cristescu, isi aduce aminte cum adevarul nu putea sa-si gaseasca loc nici macar pe talpa pantofului lui Nicolae Ceausescu. „Pare straniu, de necrezut, dar ca sa faci parte din echipa lui de fotografi trebuia sa fii foarte bun. Oricit de idiot a fost el, in domenii ca astea aveai nevoie de oameni foarte buni. Inspre ultimii ani, imaginile erau din ce in ce mai pictate. Ceea ce se face azi cu Photoshop atunci se facea cu mina. Se ajunsese pina acolo sa-i retuseze lui Ceausescu talpa pantofului, sa nu i se vada nici o mizerie, sa apara curat“, spune Dragos Cristescu.

Nevasta tiranului, incintata de lebedele negre, in Australia. Foto: Traian Prosan

Irina, fiica sefului echipei de fotografi de gradul zero de la Agerpres, Traian Prosan, spune ca Ceausescu comanda si fenomenelor meteo: „Amindoi erau retusati, trebuiau sa arate tineri, fara riduri. Daca cereau ca in fotografie sa nu apara nori, se scoteau norii“. Retusurile mari, continua Dragos Cristescu, se faceau cind cineva trebuia sa dispara: „Daca in jurul Ceausestilor erau persoane care nu trebuiau sa fie vazute in fotografii, din Securitate sau altii, cei de la CC, care aprobau spre publicare imaginile, hotarau cine sa fie scos din cadru, retusind fundalul cu pensula“. Pentru refacerea fotografiilor conform dorintelor CC, Agerpres avea un laborator special, mare si bine utilat, in care echipe de retusori foloseau tusuri speciale si pensule foarte fine, aduse din strainatate.

Toti fotografii incercau sa detina cadre cit mai bune, care sa aiba nevoie de cit mai putin retus. „Nu incercau sa-i surprinda in ipostaze proaste sau interpretabile, ca imaginile n-ar fi fost publicate, iar daca faceai azi una asa, miine la fel, insemna ori ca esti timpit, ori ca esti impotriva noastra“, spune Dragos Cristescu. El explica si de ce era nevoie de mai multi fotografi: „Imediat in spatele Ceausestilor, la vizite, era primul cerc de securitate, in care erau si acesti citiva fotografi, dar daca ieseau din acest cerc, incetineau sa schimbe un film de exemplu, in spatele lor mai era un cerc de securitate. Odata iesit din primul, nu te mai lasau sa intri la loc, cu toate ca ei se stiau cu securistii, ca se gindeau ca, daca asta a iesit din cerc, scoate ceva din geanta si-l ataca pe Ceausescu“, isi aduce aminte Dragos Cristescu din ce-i povestea tatal sau.

Aparitia unei astfel de fotografii, in care Ceausescu arata ca un biet batrin de tara, ar fi insemnat condamnarea la ani grei de puscarie Foto: Traian Prosan

Cindva, pina in anii ’70, la o parada de 23 August, acestuia i-a disparut un obiectiv din geanta, stind la tribuna oficiala, linga Ceausescu si invitatii sai. Securitatea a innebunit, dar a gasit hotul in citeva zile, un copil al unui acreditat diplomatic.

Irina Prosan stie de la tatal sau de ce maiestrie aveai nevoie ca s-o fotografiezi pe Elena Ceausescu. „Motaia tot timpul, la dineuri, la conferinte. Era foarte complicat sa o fotografiezi.“ Traian Prosan le spunea acasa si ca sotii Ceausescu isi luau imediat precautii dupa ce luau contact cu delegatiile oficiale: „Se spalau pe miini cu spirt“.

Fotografia Elenei Ceausescu in compania unui papagal sus-pus n-ar fi fost publicata niciodata. Foto: Radu Cristescu Click pe foto pentru a mari!

In vizitele in strainatate se foloseau de conturi, dar pentru bani gheata n-au pus niciodata mina pe portofel. „Nu aveau niciodata bani la ei. Cind platile nu se faceau din conturi, exista de fiecare data cite un om cu valiza de bani in preajma lor care facea oficiile“, spune Irina Prosan. Ea are si o fotografie a tatalui sau, de prin anii ’80, intr-un turneu de trei saptamini in Malaiezia, Indonezia si Singapore: „Era inclusa si o vizita la pagode. Doar Valentin s-a descaltat, conform obiceiului. Cuplul prezidential a refuzat s-o faca, «Cum adica sa se descalte?», renuntind astfel sa le vada“.

Cum se intorceau la redactie, dupa ce-l insotisera pe Ceausescu, primul lucru in mod absolut pe care trebuiau sa-l faca fotografii era sa predea filmele. „Ce la toaleta, mai intii dai filmele la developat. Aveau o masa cu geam luminata de dedesubt, cu doua semne pentru film. Pus in lungime, filmul, daca era la semn, insemna ca nu se taiase nici un cadru din el, ca nu cumva cineva sa scoata vreunul si sa-l publice in strainatate. Ei mai pastrau insa cite o poza, ca aveau cite doua-trei aparate. Eu am fost extrem de uimit cind tata a scos niste fotografii care ar fi trebuit tinute sub cheie.“

Preferatul Elenei Ceausescu din echipa de fotografi era Petrica Dumitrescu, pe care il chema acasa s-o imortalizeze. Din senin, acesta s-a prezentat intr-o zi la serviciu cu parul negru ca pana corbului. Dragos Cristescu povesteste ancheta vesela la care l-au supus colegii: „Arata straniu, cu parul asa negru. Pina la urma le-a spus cu greu citorva ca i-a zis Tovarasa: «Pai bine, mai Petrica, ce-i cu parul asta alb la tine in cap?». A trebuit sa se vopseasca“.

Micile marimi de pe la judete ii curtau pe fotografii din echipa lui Ceausescu sa le dea si lor cite o poza in care apareau linga tiran. Dragos Cristescu isi aduce aminte cit erau de recunoscatori: „Pentru pupincuristii de pe la judete era o mare fala, un atu, dle, purtai pistol daca aveai o poza cu Ceausescu. Erau directori de intreprindere, IAS sau judetenele de partid. Le dadeau fotografii si ei la rindul lor le dadeau cite o atentie: ia si tu un muschi file, un cascaval sau le umplea un portbagaj cu ce se gasea. Lui tata i-a trimis la Bucuresti unul din zona Deltei un sac de peste“.

Valentin, singurul Ceausescu care a acceptat sa se descalte la pagode. Foto: Traian Prosan

Cu toate ca majoritatea fotografiilor celor din echipa de gradul 0 erau aproape moarte din punct de vedere jurnalistic, lui Radu Cristescu i-a mai venit din cind in cind „din tari straine“ un fior de satisfactie. O fotografie a lui a facut inconjurul Americii, care a ris de viitorul presedinte al SUA, Richard Nixon. Dragos Cristescu povesteste: „Nixon nu era decit senator si venise in vizita in Romania, la Ceausescu. Jurnalistii americani au facut contract cu Agerpres pentru schimb de imagini. Au cumparat o fotografie de-a tatei, pe care romanii nu au publicat-o, in care il surprinsese pe Nixon cind isi aranja nodul de la cravata, inainte sa intre la Ceausescu.

L-au interpretat ca pe un gest de emotie si au intors-o foarte bine din condei: «Senatorul Nixon are emotii inainte de a intra la presedintele Romaniei»“. Tensiunea in care lucra la Agerpres Radu Cristescu o facea simtita si acasa. Dintr-un om vesel devenise tacut, spune fiul sau, si in ceea ce privea meseria sa devenise aproape secretoman: „Tata s-a schimbat vazind cu ochii. Toti au fost macinati, n-a iesit unul pe picioare de acolo. Pina tirziu tata avea cosmaruri si vise obsesive. Si americanii ii propusesera sa vina cu ei, si altii, dar i-a fost frica. Citeodata mai spunea, asa ca un oftat: «E, daca as fi avut unde... Ce pacat ca n-am facut si eu nimic». «Cum, tata, n-ai facut nimic, ai facut fotografii in toata lumea!»“ .

Coana Leana ii da indicatii pentru Casa Poporului arhitectei Anca Petrescu. Foto: Traian Prosan

Printre actorii fara de care tovarasul si tovarasa nu concepeau serbare omagiala erau Gheorghe Cozorici, Silviu Stanculescu, Mircea Albulescu, Adela Marculescu, Lucia Muresan sau Eusebiu Stefanescu, care trebuiau sa recite la fiecare 26 ianuarie sau 23 August texte precum „Mindra corabia, mester cirmaciul“.

Actorul Florin Anton de la Teatrul de Comedie, contemporan cu evenimentele, povesteste ce a patit Gheorghe Cozorici intr-un an in care a vrut sa sara o zi de nastere a multiubitului conducator. Simtind ca se apropie sarbatoarea, Cozorici a incercat sa-si piarda urma intr-un sat de pescari din Delta. Dar pentru ca era unul dintre preferatii Elenei Ceausescu, a fost pusa in aplicare o operatiune de comando pentru a-l scoate pe actor din gaura de sarpe in care se ascunsese. Reperat rapid, cu sprijinul ciripitor al unui coleg, Gheorghe Cozorici a fost adus cu un elicopter al Armatei Romane la serbare si a primit interdictie sa paraseasca orasul in preajma sarbatorilor nationale. Anton mai povesteste ca, in timp ce unii actori aveau de suferit pentru ca refuzau sa recite versuri patriotice, altii o faceau cu mult elan, autopropunindu-se pentru aceasta misiune care era si bine platita.

Caprioarele se apropie fara frica de savantul de renume mondial. Foto: Traian Prosan Click pe foto pentru a mari!

Ion Laceanu insa, unul dintre lautarii favoriti ai sotilor Ceausescu, e foarte mindru de apropierea sa de cuplul prezidential. „Dictator sau nu, era totusi presedintele Romaniei si era o mindrie pentru mine sa fiu chemat si la serbarile oficiale, si la petrecerile din familie.“ Amintirile lui Laceanu, care se prezinta „solist multilateral dezvoltat la fluier, cimpoi, ocarina, caval, voce etc.“, despre petrecerile de la Ceausesti sint cit se poate de placute. „Petreceau cu moderatie, nu l-am vazut niciodata pe Ceausescu nici macar pilit. Lui ii placeau cel mai mult cintecele oltenesti, «M-a facut mama oltean», «Ma dusei sa trec la Olt», «Marioara de la Gorj», de astea.“

Muzicantul a avut si ce invata de la Ceausescu: „Cintam intr-o seara «Ma dusei sa trec la Olt» si ajunsesem la versul «Unde-o fi Oltul mai mare, m-o trece mindra calare». Ceausescu s-a intors spre mine si m-a chemat asa, cu degetul, la el. Eu inghetasem. Ma gindeam ca pentru un cintec nu m-o aresta. Si el mi-a spus la ureche: «Tovarrrase. Corrrect e: Unde-o fi Oltul mai marre, m-o trece mindra-n spinare». Si avea dreptate tovarasul presedinte. De cite ori cint cintecul asta imi aduc aminte cum m-a corectat atunci“.

Ion Laceanu isi aminteste ca favoritul presedintelui era Gica Petrescu. Acesta cinta pentru Ceausescu cintece de sprit si pentru coana Leana romante. „Era innebunita dupa «Mindra mea cu ochii verzi», pe care era musai sa i-o cinte nea Gica Petrescu. De la petreceri nu lipseau Gogu Radulescu si Manea Manescu. Daca Ceausescu fredona o melodie, ca la un semn, incepeau si ei sa cinte.“ Muzicantul declara ca nu a fost niciodata adus cu forta. „Nu stiu de ce se feresc colegii mei sa recunoasca asta. Mergeam cu totii de bunavoie. Ba inca unii se suparau daca nu erau chemati. Mincam bine, beam bine si apoi eram si platiti. Cind ma duceam la cite o berica si scoteam portofelul, printre sutele de lei se mai gasea si cite o banconta verde, de 100 de dolari. Era ceva normal!“

Fotografiile cu Ceausestii in posturi umane erau strict interzise poporului si tinute la secret. Foto: Traian Prosan

Balerinul Gheoghe Stanciu isi aminteste cu oarecare placere de comunism, dar nu pentru regim, ci pentru ca aceea a fost perioada de glorie din tineretea sa, cind dansa pe marile scene europene. Spectacole de 23 August si evenimente de gen a coregrafiat, spune, mai mult in sila in Iasi: „Nimeni nu era platit pentru munca asta istovitoare, dar legendele conform carora oamenii mureau pe stadioane in timpul repetitiilor sint exagerate. La fiecare astfel de manifestatie erau cel putin 50 de masini de salvare“.

Coregrafii romani erau foarte apreciati in Occident. „Cine mai avea pe vremea aia experienta coregrafilor romani care faceau serbarile lui Ceausescu?“ Printre cei mai buni care lucrau la aceste evenimente, Stanciu ii aminteste pe Oleg Danovski, Doina Andronache si Hero Lupescu. De ziua celor doi dictatori spectacolele se faceau doar la Sala Palatului. Repetitiile incepeau cu o luna jumate inainte, dar cei care scriau cu trupurile pe stadion repetau chiar mai mult. „Profesorii de sport erau mari specialisti in Cintarea Romaniei“, spune coregraful. Atmosfera de la repetitii nu era propriu-zis tensionata, apreciaza el. In schimb, trebuia tot timpul sa te gindesti de doua ori ce spui si sa fii atent la oamenii din jurul tau, ca nu se stia cine apleca urechea la vorbele tale: „Eram mereu atent cum ma imbrac. Desi imi petreceam mult timp in strainatate si-mi cumparam haine de acolo, cind veneam aici imi cumparam pantaloni romanesti. Daca veneam in blugi, se uitau foarte urit la tine romanii“.

• Jumatate de Dacie noua pentru cuplul pictat

Foto: Traian Prosan Click pe foto pentru a mari!

Sala Dalles era in preajma zilei lui Ceausescu burdusita cu portrete ale cuplului. Artistii plastici cotizau si ei cu spor la cladirea cultului personalitatii. Picturi, sculpturi, tapiserii, pina si de pe cani si de pe farfurii te urmareau chipurile celor doi. Unii artisti ii luau pe Ceausesti drept modele pentru multi bani, altii din spirit revolutionar. Printre artistii de curte se numarau Sabin Balasa, Zamfir Dumitrescu, Doru Setran, Vasile Pop-Negresteanu, Petru si Ioan Achitenie, Eugen Palade si foarte multi altii. Piliuta l-a portretizat pe Ceausescu stringindu-i mina lui Stefan cel Mare, iar Doru Setran si Ioan Bitan sint autorii celebrei lucrari „Nicolae si Elena Ceausescu in ARO, vizitind santierele tarii“. Pentru acest portret, cei doi au primit 5.000 de lei, multi bani pentru acea vreme, dar un mizilic pe linga cit cistigau alti colegi de-ai lor pentru lucrari cu tematici asemanatoare. Zamfir Dumitrescu, de pilda, a facut un portret al lui Ceausescu pe care apoi l-a vindut cu 40.000 de lei reginei Norvegiei, jumatate din suma cu care puteai sa-ti cumperi la vremea aceea un autoturism Dacia. Dar iconograful numarul unu al sotilor Ceausescu a ramas, in ciuda concurentei acerbe, Sabin Balasa. „Pe Ceausesti i-a pictat numai in contexte martiale sau eroice, efectul lucrarilor sale fiind unul de acreditare mitica, ce le hranea dictatorilor megalomania“, descrie Pavel Susara lucrarile lui Balasa.

Agerpresul s-a infiintat cu el

Radu Cristescu (foto stinga) a lucrat ca fotograf la agentia Agerpres inca de la infiintarea ei, la sfirsitul anilor ’50. I-a fotografiat si pe Chivu Stoica, si pe Gheorghiu-Dej, inainte ca Nicolae Ceausescu impreuna cu consoarta sa fie personajele principale. Fotografiile sale, multe dintre ele nepublicate de organul de presa al partidului, au fost preluate de agentiile internationale si de ziarele din toata lumea.

Adjunctul lui Adrian Paunescu

Traian Prosan (foto dreapta) a fost seful echipei de fotografi de gradul 0 ai agentiei Agerpres, intre 1978 si 1991. In toata aceasta perioada a insotit cuplul prezidential atit in vizitele oficiale de peste hotare, cit si in vizitele de lucru din tara. Inainte sa ajunga in agentia de presa, Traian Prosan a fost adjunctul lui Adrian Paunescu, la „Flacara“. S-a stins din viata in 1997.

from cotidianul