Basarabia Pamant Romanesc

Basarabia Pamant Romanesc

Friday, February 15, 2008

ROMANI ADEVARATI RELOADED

Lucian Cuibus si Vlad Hurjui au dus acest concept spre un nou site.
Click pe logo-ul de mai jos pentru a vedea noul site.



Wednesday, February 13, 2008

Patru ani fara Palosanu


Astazi se implinesc patru ani de la trecerea in nefiinta a fostului mare jucator si antrenor al echipei de rugby Universitatea Cluj, Alexandru Palosanu.

Considerat unul dintre cei mai valorosi sportivi ai Clujului, Palosanu a activat la Petrolul, Dinamo, CCA si Progresul. In 1962 s-a transferat la Stiinta Cluj, ca jucator-antrenor, unde avea sa se retraga dupa 28 de ani de activitate. A strans patru selectii in prima reprezentativa de rugby a tarii si a fost declarat cetatean de onoare al Clujului si antrenor emerit.

citynews.ro a stat de vorba cu Dan Palosanu, fiul fostei glorii a rugby-ului clujean, care a povestit cu dezinvoltura despre cariera tatalui sau. "A fost un om sociabil, i-a placut viata si si-a trait-o cum a crezut mai bine. A iubit mult sportul si i-a placut mult literatura. In Bucuresti, unde a copilarit, avea multi prieteni, printre care si actorii Ilarion Ciobanu si Sergiu Nicolaescu. Cu ultimul chiar a fost coleg la Petrolul", ne povesteste, vizibil emotionat, Dan.

Pana sa se "impace" cu mingea ovala, fostul international Palosanu a cochetat cu mai multe sporturi, printre care voleiul, baschetul si boxul. Dupa anii petrecuti la Petrolul, Dinamo, CCA si Progresul, Palosanu si-a finalizat studiile, terminand Facultatea de Litere din Bucuresti. I s-a oferit un post de dascal, insa in acelasi timp a fost ofertat de Stiinta Cluj. Nu a stat pe ganduri si a venit la echipa de la Poalele Feleacului unde avea sa-si petreaca cea mai lunga perioada din cariera: 28 de ani.

"Ii placea enorm sa lucreze cu oamenii si, mai presus de antrenor, a fost si un dascal. Si-a indrumat mereu jucatorii spre scoala si tinea mult la acest aspect. Nu este o concidenta ca fostii sai jucatori au ajuns medici, ingineri, parlamentari sau avocati", isi aminteste Dan Palosanu.
from citynews.ro

Tuesday, February 12, 2008

Cucerim Elveţia cu şoferul-scriitor


Un român care trăieşte în Elveţia şi este şofer de autobuz a fost recompensat cu Premiul „Robert Walser“ pentru debut în proză. Primul roman al craioveanului Marius Daniel Popescu, „Simfonia lupului“, a fost primit cu entuziasm de critica literară elveţiană. Printre prietenii săi din România se numără Caius Dobrescu şi Marius Oprea. El se prezintă „şofer de autobuz, român, ţigan şi un mare petrecăreţ“.

Marius Daniel Popescu, născut în Craiova, s-a căsătorit cu o elveţiancă şi trăieşte din 1990 la Lausanne, unde conduce un autobuz al municipalităţii.

Un român care trăieşte în Elveţia şi este şofer de autobuz a fost recompensat cu Premiul „Robert Walser“ pentru debut în proză. Primul roman al craioveanului Marius Daniel Popescu, „Simfonia lupului“ („La symphonie du loup“), de 400 de pagini, a fost primit cu entuziasm de critica literară elveţiană.

Dintre 60 de autori aspiranţi la Premiul „Robert Walser“, juriul elveţian a ales un singur nume: Marius Daniel Popescu, scriitor, şofer de autobuz la Lausanne, ţigan şi imigrant.

„E cel mai prestigios premiu din Elveţia, la care concurează toţi scriitorii de limbă franceză şi germană. Nu mă aşteptam în niciun caz să-l iau eu. Culmea culmilor e că nu a câştigat niciodată unul de limbă franceză, până la mine, un român“, povesteş te autorul pentru EVZ.

AUTODIDACT

„Am învăţat franceza din mers“


Povestea fabuloasă a lui Marius Daniel Popescu aduce cu cea a lui Panait Istrati, scriitorul autodidact atât de celebrat în Franţa. S-a născut la Craiova în 1963, într-o familie de romi. După armată, intră la Facultatea de Silvicultură din Bra- şov şi înfiinţează săptămânalul „Replica“, dar Revoluţia îl prinde pe străzi, unde cunoaşte o elveţiancă de care se îndrăgosteşte. Cu ea, trece graniţa spre Lausanne, unde se stabileşte fără să fi ştiut o boabă de franceză.

„Am învăţat din mers, sunt autodidact. Ştiu bine franceză, dar vorbesc cu un accent din ăla greu de tot“, spune Popescu. Într-un an de zile a prins-o atât de bine, încât s-a apucat să „jongleze“ cu ea, în versuri, influenţat încă, din ţară, de Alexandru Muşina, pe care-l numeşte „maestrul meu“.

„Străinul tot străin rămâne“


Prima carte în limba franceză, „4 x 4, poèmes tout-terrains“, i-a apărut la Editura Antipodes, în 1995. I-a luat şapte ani să scrie „Simfonia lupului“, care ar putea fi tradusă la Humanitas, şi are acum în lucru alte patru romane, la care scrie frenetic, după serviciu.

„Sunt un personaj bizar pentru toată lumea. Străinul tot străin rămâne. Ăştia ar vrea să fiu şi ţigan, şi evreu, şi toate năzbâtiile, dar eu nu sunt decât un român care munceşte pe autobuz, are copii şi nevastă, care scrie din când în când şi care mai scoate o revistă de literatură în limba lor“, spune Popescu, căsătorit cu pictoriţa Marie-José Imsand şi tatăl a două fetiţe, de 10, respectiv 15 ani. „Am plecat din dragoste din România, nu de altceva. Acum mă întorc regulat în ţară, dar nu ştiu dacă maş stabili de tot, nu ştiu ce mi-ar putea oferi România“.

Redactor-şef la „Pătrunjelul“

La el acasă, în Prilly, pe lângă Lausanne, are instalată redacţia propriei reviste, „Le Persil“ - „Pătrunjelul“. „Lucrez cu cine vreau, banii merg cât de cât. Revista iese cam în 1.000-1.200 de exemplare şi o scot când am timp, la o lună- două. Mai fac întâlniri literare pe la licee şi le public tinerilor texte, promovez scriitori“, adaugă autorul, căruia românii din Elveţia îi spun că „mai schimbă în bine imaginea asta a României“.

Intră aici pentru a asculta câteva dintre poeziile lui Marius Dragoş Popescu, recitate de actorul Julien Burri.

TROFEUL

Premiu de 20.000 de franci elveţieni


Unul dintre cele mai prestigioase trofee din Elveţia, Premiul „Robert Walser“ se acordă anual, începând din 1978, pentru o lucrare de debut, fie în limba franceză, fie în limba germană. Premiul literar este oferit de oraşul Biel/Bienne, locul natal al scriitorului Robert Walser, şi are o valoare de 20.000 de franci elveţieni. Distincţia îi va fi înmânată scriitorului român pe 12 aprilie, la Bienne.

CARTEA CÅŞTIGĂTOARE

„Ne face să vizităm România lui Ceauşescu“


Cunoscut până acum ca poet atât în România, cât şi în Elveţia, Marius Daniel Popescu a debutat fulminant în proză, cu romanul „Simfonia lupului“, publicat la editura José Corti, o poveste autobiografică foarte bine primită de critica din Ţara Cantoanelor. „S-a născut un prozator“, titra publicaţia „Le Temps“. „Nu sărbătorim în fiecare zi apariţia unui autor care scrie în limba ţării care l-a adoptat, apariţia unei cărţi care captivează şi creează un univers pe care-l păstrezi apoi săptămâni întregi“. „Simfonia lupului“ vorbeşte despre copilăria autorului în România regimului comunist, iar alături de el, în roman, se află bunicul său. „Marius Daniel Popescu ne face să vizităm România lui Ceauşescu, o lume absurdă şi autoritară, în care poţi fi fericit, dar şi uimitor de trist“, scriu criticii elveţieni.

Cartea are 400 de pagini. Începe cu înmormântarea tatălui său, cu sicriul montat pe un camion şi reunirea familiei răspândite. „Apoi - scrie «Le Temps» - Marius Daniel Popescu ne cheamă să vizităm oraşul Lausanne cu ironia afectuoasă a celor care au venit din alte părţi ale lumii şi văd specificul zonei, de mult uitat de localnici.“ Romanul se sfârşeşte cu sinuciderea unui personaj, Silver, pictor şi sculptor de excepţie, dar care are un destin patetic. El vrea să devină judecător în România comunistă pentru a schimba de unul singur cursul istoriei. El crede că ceea ce ai nevoie trebuie să înveţi cu inima. Dar nu ştie să înveţe nici cu inima, nici altfel. La examenele de Drept are eşec după eşec. Sora lui, care e judecătoare şi este idolul lui, se sinucide în toaleta Palatului de Justiţie. Silver, în aceste condiţii, îşi ia şi el viaţa în timp ce are loc căderea comunismului.

Reprezentanţii librăriilor Payot, în care „Simfonia lupului“ se vinde cu 22 de euro, sunt încântaţi: „Îl cunoşteam ca autor al , pline de vervă şi de originalitate. Cu cronica sa despre un copil din România în vremea comunismului, Marius Popescu Daniel ajunge în zonele profunde ale fiinţei. Încet-încet, se construieşte un frumos roman de ucenicie pentru viaţă“. Marius Daniel Popescu are patru volum de poezii publicate în România, iar prima carte de poezii în limba franceză s-a intitulat „4x4“. În 2004, Popescu a mai publicat volumul „Arrêts deplacés“, care a obţinut Premiul Rilke în 2006. În 2004, şoferul-scriitor a lansat publicaţia literară „Le Persil“ (trad. - „Pătrunjelul“).

AMINTIRI

MDP-ul, un prieten exuberant şi spontan


Marius Daniel Popescu - MDPul, cum îi spuneau prietenii lui de mai târziu - s-a născut în 1963 la Craiova (părinţii săi erau originari din satul doljean Băileşti) şi, până la vârsta de 14 ani, a locuit, pe rând, cu părinţii, cu bunicii şi cu un unchi al mamei sale. Apoi a urmat şcoala de silvicultură la Braşov, a făcut armata şi apoi şi-a continuat studiile la Facultatea de Silvicultură.

A fost în stradă în timpul Revoluţ iei din 1989, iar după căderea regimului comunist, chiar în 1990, a fondat revista „Replica“ - o publicaţ ie a studenţilor -, al cărei director a fost până a plecat în Elveţia.

Apropiat Grupului de la Braşov

Contactaţi de EVZ, câţiva dintre prietenii din România ai lui Marius Daniel Popescu şi-au exprimat bucuria pentru premiul cu care a fost recompensat. În perioada studenţiei, el s-a alăturat poeţ ilor din aşa-numitul „Grup de la Braşov“, din care făceau parte Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Simona Popescu şi Marius Oprea.

„Primele poezii ale MDP-ului“, îşi aminteşte Caius Dobrescu, „erau influenţate de atmosfera de la noi, scria poezie narativă biografică şi avea o atracţie pentru zona de suferinţă şi mizerie umană“.

Caius Dobrescu îl descrie pe Marius Daniel Popescu drept „expansiv prin excelenţă, cu o energie debordantă“ şi descrie, cu simpatie, felul în care MDP-ul a ajuns în Elveţia: „După ’89 au început schimburile de experienţă între studenţii din Occident şi cei din România, a fost un val de entuziasm. Printre cei veniţi din Vest era şi o fată din Elveţia, Christine parcă, studentă la ştiinţe politice. Între Marius şi ea a fost dragoste la prima vedere, s-au căsătorit în două-trei săptămâni, apoi s-au mutat în Elveţia“.

Oltenii i-au speriat pe elveţieni

Nunta lui a fost de pomină, îşi aminteşte Marius Oprea, astăzi consilier al primului-ministru şi preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. „A făcut nunta la Cozia şi a fost o petrecere foarte ciudată, cu olteni - toate rudele MDP-ului de la ţară - şi cu elve- ţieni, care s-au speriat foarte tare când s-a furat mireasa“, râde prietenul proaspăt premiatului scriitor. „S-au speriat şi când un unchi sau văr de-al MDP-ului, poliţist, le-a pus cătuşe celor doi miri, după care şi-a amintit că a uitat cheile acasă, la ţară. Dar un bunic de-al lui, care făcuse puşcărie politică, le-a deschis cătuşele cu o agrafă“.

Stabilit în Elveţia încă din 1990, Marius Popescu a păstrat legătura cu prietenii săi şi revenit de câteva ori în ţară. „Ultima oară ne-am întâlnit acum 4-5 ani“, spune Marius Oprea, „cred că a mai fost de atunci în România, dar nu ne-am mai intersectat, pentru că eu stau acum în Bucureşti şi pentru că el vine intempestiv, neprogramat. I se face dor de ţară şi vine fără să anunţe, să mai tragă câte-un chef, să-şi amintească de studenţie“.

Marius Oprea îl caracterizează pe prietenul său: „Mă bucur mult că a luat acest premiu. N-am avut în viaţa mea un prieten mai zvăpă- iat ca el“.

Marius Daniel Popescu s-a despărţit de femeia cu care s-a căsătorit la Cozia, acum fiind căsă- torit cu o artistă, Marie-José Imsand, cu care are doi copii.

Intră aici pentru a asculta câteva dintre poeziile lui Marius Dragoş Popescu, recitate de actorul Julien Burri.

from evz.ro

Monday, February 11, 2008

Jurnalul unui învingător

Jurnalul unui învingător

PERSEVERENŢĂ. Un tânăr din Ploieşti, imobilizat la pat de şapte ani, a publicat două volume dintr-un jurnal prin intermediul căruia speră să îi ajute şi pe alţii să îşi păstreze optimismul.

Pino Andras Oprea se încăpăţânează să îşi câştige singur existenţa. A trimis până acum peste 4.000 de e-mailuri către firme, asociaţii, fundaţii şi parlamentari pentru a-şi promova cartea „Jurnalul distroficului“. Bărbatul are 200 de kilograme şi suferă de parapareză flască. Pentru că îşi poate folosi foarte puţin mâinile, s-a apucat să scrie cărţi. Pino Oprea a explicat că scrisul a devenit un hobby al său după ce a văzut filmul „Piciorul meu stâng“, realizat după un caz real. „Dacă acel om a reuşit în viaţă cu un picior, m-am gândit că şi eu pot cu două mâini“, îşi aminteşte ploieşteanul cum a început să scrie. Scriitorul a publicat deja două cărţi de memorii şi mai are două volume în pregătire. „Numai eu o vând, mi-e foarte greu să găsesc editură şi tipografie“, spune el. Oprea speră ca, din banii strânşi din vânzarea cărţilor, să îşi poată asigura condiţii mai bune de trai. Experienţa cu prima carte i-a arătat că „oamenii nu sunt aşa de receptivi“, însă nu s-a descurajat. „M-ar interesa ca toată omenirea să afle povestea mea, mie mi se pare interesantă“, a spus Oprea. Multe e-mailuri de promovare a celor două volume au rămas fără răspuns, iar multe colete cu cărţi au rămas neridicate de la poştă şi i s-au întors la expeditor. „Au fost şi oameni care au dat bani în avans pentru carte“, motiv care l-a încurajat pe scriitor. Puteţi comanda a doua carte a lui Pino Oprea la adresa pino_scriitorul@yahoo.com. Cartea costă 20 de lei.

S-a îndrăgostit de vocea lui
Pino Oprea a participat la o emisiune radio, iar Violeta s-a îndrăgostit de vocea lui şi a decis să îi fie alături şi la bine şi la rău, astfel că l-a cerut în căsătorie în direct. Acum patru ani, în 17 ianuarie cei doi s-au căsătorit. „Nu e uşor să-ţi formezi o familie, să ai două cărţi publicate şi să vrei să mai publici încă două - şi asta la diferenţă foarte mică de timp - toate acestea dintr-un pat şi cu un venit de 259 de lei“, a spus scriitorul. „Dumnezeu mă ţine, iar iubirea soţiei mele îmi dă putere să trec peste greutăţiile vieţii“, a adăugat Oprea.

Boală fără tratament
IMOBILIZAT. „Medicii nu ştiau ce să îmi spună la început“, a precizat Oprea, care a adăugat că primele simptome au fost dureri la genunchi, însă problema era de la coloana vertebrală. „Din '99 nu am mai ieşit din casă decât pentru comisia medicală“, a spus scriitorul. „Mă bucur că exist şi că pot să îmi mişc degetele“, a spus Pino Oprea. Boala de care suferă bărbatul se agravează permanent şi nu are tratament. Medicii l-au declarat inoperabil. „Ştiu că se poate face ceva în China, dar boala mea este foarte avansată“, a mărturisit Pino Oprea. Ploieşteanul spune că s-a îmbolnăvit după ce a nimerit în mijlocul bătăii de la mineriada din 1990. „În tinereţe nu am avut nicio problemă de sănătate în afara răcelilor şi nu am fost niciodată la spital“, a adăugat scriitorul.

„Nu face absolut deloc caz de tragedia lui!“
MODESTIE. Oana Manolescu, deputat din partea minorităţii albaneze, este unul dintre cititorii care au comandat deja a doua carte a lui Pino Oprea. „Cartea este uşor de citit“, a precizat Manolescu, care a adăugat că „eu la rândul meu sunt scriitoare şi m-a impresionat cazul lui“. Cititoarea a explicat că scriitura ploieşteanului reflectă „o mare modestie în ceea ce priveşte boala lui“, iar scriitorul „este un suflet extraordinar de înţelegător cu necazurile celorlalţi“, care „merită să fie scos în evidenţă“.

Raluca Bugnar
raluca.bugnar@informmedia.ro

Saturday, February 9, 2008

TITU MAIORESCU


Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova -- d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Biografie

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În timpul revoluţiei de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluţionarii munteni şi ardeleni şi a activat ca agent al Guvernului provizoriu lângă Dieta germană din Frankfurt. În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoală Superioară de Litere din Bucureşti.

Copilăria

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1950) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.

Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. Clasa întâi a gimnaziului românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neşters.

La Academia Theresianum

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Theresiane. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Studiile universitare

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Trimite la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvaniacu intenţia de a servi ca prezentare unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimitea revistei. În numărul următor este publicată traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi franceza în casa Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul „Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

Doctorat

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form („Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), şi după „o apărare verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârşitul lui 1861, când va părăsi Franţa.

Cariera universitară

În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror, Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

În 1863 Titu Maiorescu publică la Iaşi „Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

Implicarea în viaţa socială

În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ şi reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferinţe despre „Educaţiunea în familie”. Tot în decembrie obţine Licenţa în drept la Paris şi se stabileşte în Bucureşti.

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Fondarea Junimii

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“ (conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român..

Titu Maiorescu, critic literar

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicateţe sufletească:

„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.

Cronologie

* 1864
o 9 februarie – Iniţiază, la Iaşi, „prelecţiunile populare“, cu prilejul cărora va înfiinţa societatea Junimea împreună cu Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti.

Această preocupare răspunzând unei vocaţii, Maiorescu va continua, cu intermitenţe, conferinţele pe teme umanistice, în cadrul „Junimii“, până în 1881, Decan al Facultăţii de litere (din februarie până în septembrie), Rector al Universităţii ieşene (din septembrie până în anul 1867.

Ia fiinţă „Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator este Maiorescu; alături de el, membri fondatori: P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu publică Anuariul Institutului Vasile Lupu, Şcoala normală Trei Ierarhi din Iaşi, pe anul şcolar 1863—1864. În acest anuar Ion Creangă figurează ca premiant.

Apare broşura "Regulile limbii române pentru începători", Iaşi, 18 p.
Din octombrie 1864 până în aprilie 1865 Titu Maiorescu este suspendat din învăţământul universitar în urma unor acuzaţii calomnioase de imoralitate proferate de adversarii politici şi de la Şcoala normală, în timpul procesului calomnios înscenat de o grupare adversă de universitari ieşeni, în frunte cu N. Ionescu. Achitat, Titu Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale.

* 1865
o 8 februarie – Achitat în procesul împotriva acuzaţiilor de imoralitate.
o 26 mai – Reintegrat în învăţământ.

În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu îşi expune opiniile asupra scrierii în limba română, idei teoretizate apoi în studiul Despre scrierea limbii române.

* 1866
o 10 ianuarie – Intră în baroul Iaşi începând să profeseze avocatura.

Volumul Despre scrierea limbii române, ed. I (cuprinzând partea I şi a II-a).
Înfiinţarea Societăţii Academice Române.
Împreună cu o asociaţie de profesori, Titu Maiorescu întemeiază Institutul academic, care va fuziona în 1879 cu Liceul nou sub denumirea de Institutele unite (1879—1907).
Apare Despre scrierea limbei române.

* 1867 – Apare primul studiu de critică literară al lui Titu Maiorescu, Despre poezia română în Convorbiri literare (I), (reluat mai apoi în volumul "Poezia română", sub titlul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867).
* 1868 – Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bărnuţiu (în volum, sub titlul Contra şcoalei Bărnuţiu).
o 1 martie – Apare revista Convorbiri literare,organul literar al „Junimii“, în faza ieşeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi.
o 20 iulie – Titu Maiorescu este numit membru al Societăţii Academice Române.
o În Convorbirile literare din 15 septembrie V. Alecsandri publică poezia Tânăra creolă, iar în nr. din 15 octombrie Cânticèle comice, începându-şi astfel colaborarea la această revistă.

Revista Convorbiri literare publică În contra direcţiunii de astăzi a culturii române şi Aforisme de Titu Maiorescu.

* 1868
o 16 ianuarie – Înlăturat de la direcţia Şcolii Normale.
o 10 octombrie – Demisionează din Societatea Academică Română, ca protest împotriva exagerărilor latiniste ale unora dintre membrii acesteia.
o Asupra poeziei noastre populare.
o Limba română în jurnalele din Austria, în Convorbiri literare (II), articol care trezeşte o vie polemică în Transilvania.
o În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Este acuzat de A. Densusianu că studiul lui Titu Maiorescu Poezia română este un plagiat din Estetica lui Fr. Th. Visscher, acuzaţie anulată de cercetătorii operei lui Maiorescu.
o Aforismele îi apar tot în revista Convorbiri literare (II)

* 1869 – La 9 august se naşte fiul lui Titu Maiorescu, Liviu, mort la 26 noiembrie 1872. Pe data de 12 august Titu Maiorescu demisionează din Societatea Academică Română, ca urmare a neaderării sale la etimologismul ardelean dominant în acest for.

Apare articolul Observaţiuni polemice, în Convorbiri literare (III), un răspuns la criticile trezite de studiul "Poezia română. O cercetare critică".

* 1870
o 24 martie - Destituit din învăţământ fiindcă pledase în câteva procese; reintegrat după scurt timp.
o mai – Deputat în Parlament.

Numărul din 15 aprilie al Convorbirilor literare publică poezia lui Eminescu Venere şi Madonă, marcând începutul colaborării poetului la această revistă.

Apare articolul Despre reforma învăţământului public, în Convorbiri literare (IV) (studiul, neterminat, dar care este revelator pentru ideile lui Titu Maiorescu în epoca aceea).

* 1871 – Apare articolul Direcţia nouă, în Convorbiri literare (V), studiul de consacrare a lui Mihai Eminescu. În iunie T. Maiorescu se întâlneşte cu Mihai Eminescu la Botoşani, se pare că este prima lor întâlnire.

Începutul carierei parlamentare a lui Titu Maiorescu, carieră de care se va lăsa antrenat în tot restul vieţii. Apare continuarea articolului "Direcţia nouă", în Convorbiri literare (VI).

* 1872
o Traduce Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă de Arthur Schopenhauer.
o Publică articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română.

* 1873
o Apar articolele "Răspunsurile „Revistei Contimporane"“ în Convorbiri literare (VII), şi, în broşură, "Al doilea studiu de patologie literară. Răspunsurile „Revistei contimporane“", Iaşi.
o Beţia de cuvinte la „Revista contemporană“
o Răspunsurile „Revistei contemporane“

* 1874
o Critice
o primăvara – Titu Maiorescu părăseşte Iaşul, stabilindu-se la Bucureşti. Face parte pentru prima oară dintr-un guvern între 7 aprilie şi 29 ianuarie. Se stabileşte definitiv la Bucureşti.
o 7 aprilie – Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic.

* 1876 – Devine ministru la Culte şi Instrucţiune Publică în cabinetul Lascăr Catargi. De notat, ca iniţiative ale lui Titu Maiorescu, subvenţionarea şcolilor române din Braşov, restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeş, organizarea publicării Arhivei Hurmuzachi, reorganizarea învăţământului rural, proiectul de lege publică (care, cu toate limitele lui, îşi avea meritele pentru dezvoltarea unui învăţământ ştiinţific) ş. a.
o 28 ianuarie – Demisionează de la minister pentru că i se respinsese proiectul de lege. Titu Maiorescu este propus ca membru al Societăţii „România jună“ din Viena.
o În Convorbiri literare (X), Aforismele pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur Schopenhauer, trad. de Titu Maiorescu.
o 31 mai/2 iulie – Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. Apare primul volum de Critice, Bucureşti, la editura Socec.

Apare Logica , partea I: Logica elementară, Bucureşti, lucrare elocventă pentru studiul de 19 ani al lui Titu Maiorescu asupra acestei discipline filozofice.

* 1877, martie/iulie – Titu Maiorescu preia conducerea ziarului conservator Timpul.

* 1878, ianuarie – Deputat în Parlament.

* 1879
o Reintrarea lui Titu Maiorescu la Academia Română în ziua de 24 mai, instituţie reorganizată pe fundalul Societăţii Academice, prin decretul din 29 martie 1879.
o Deputat în Adunarea Constituantă.

Apare ediţia a II-a a lucrării Regulile limbii române pentru începători (clasa a II-a primară), retipărită cu învoirea autorului de Ion Creangă, Iaşi, 20 p.

* 1880 – Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ.

La 8 aprilie Titu Maiorescu citeşte în sesiunea generală a Academiei proiectul noii ortografii a limbii române.

* 1881 – În Convorbiri literare (XI)apar articolele În contra neologismelor şi Literatura română şi străinătatea, un an mai tirziu. Retragerea lui Titu Maiorescu din Comitetul Clubului conservator şi formarea grupării junimiste.

* 1882 – Literatura română şi străinătatea.

* 1883 – Apariţia articolului Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, mai întâi în Almanahul Societăţii Academice „România jună“ din Viena (în acelaşi nr. este publicat Luceafărul eminescian), apoi în Convorbiri literare (XVII).

Titu Maiorescu publică ediţia princeps "Poezii" de Mihai Eminescu, Editura Librăriei Socec & Comp. — Bucureşti. Titu Maiorescu motivează culegerea ca izvorâtă... „dintr-un simţământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă“. Numărul ediţiilor de poezii ale lui Eminescu se ridică în timpul vieţii lui T. Maiorescu la 10 (publicate în 1883—1913).

* 1884, 10 octombrie – Începând cu data de 10 octombrie Titu Maiorescu îşi reia cariera didactică în cadrul Universităţii din Bucureşti (după 13 ani de la destituirea sa din învăţământ de către ministrul Cristian Tell) ţinând cursuri de Logică şi Istoria filozofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea, discipline pe care le va preda până în 1909. Ţine un curs de istoria filosofiei în secolul al XIX-lea.

* 1885 – Apare articolul Comediile d-lui I.L. Caragiale , în Convorbiri literare (XIX). Din acest an revista Convorbiri literare se mută la Bucureşti

* 1886 – 1886 În Convorbiri literare (XX) apar articolele Poeţi şi critici, un răspuns polemic la tentativele lui Vasile Alecsandri de a intra în domeniul criticii literare, şi În lături! (articol scris cu prilejul apariţiei lucrării lui A. Densusianu Istoria limbii şi literaturii române, Iaşi 1885).
o În luna decembrie începe divorţul lui Maiorescu de soţia sa Clara, n. Kremnitz, care părăseşte România. Aceasta s-a îmbolnăvit de cancer la sân iar Maiorescu îşi va nota repulsia în jurnalul său intim. Clara va muri de altfel după scurtă vreme.

* 1887 – Titu Maiorescu se căsătoreşte cu Ana Rosetti.

* 1888, 23 martie – Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

* 1889 – Articolul Eminescu şi poeziile lui este publicat în Convorbiri literare (XXIII).
o 29 martie – Demisionează din funcţia de Ministru al Cultelor.

* 1890, 16 noiembrie – Redevine Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
o Apare volumul Arthur Schopenhauer, "Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă", traducere de Titu Maiorescu.
o Publică articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV)

* 1891, februarie – Părăseşte ministerul.

* 1892 – Se tipăreşte ediţia Critice (1867—1892). Buc., Socec, în 3 vol. Articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV). Titu Maiorescu publică Contraziceri? constituind o replică la studiul lui C. Dobrogeanu-Gherea "Personalitatea şi morala în artă".

* 1892/1897 – 31 octombrie Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii din Bucureşti.

* 1893 – Apare Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1892—1893.

* 1894 – C. Dobrogeanu-Gherea răspunde la articolul Contraziceri? cu Asupra esteticii metafizice şi ştiinţifice.

* 1895 – Conducerea revistei Convorbiri literare este preluată de o nouă echipă redacţională: M. Dragomirescu, Ioan Bogdan, S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I. Al. Rădulescu (Pogoneanu), D. Evolceanu.

Începe editarea Discursurilor parlamentare (vol. I şi vol. II, în 1899 va apărea vol. III; în 1904 vol. IV, Bucureşti, Socec, vol. V va fi tipărit în 1915 la Ed. Minerva, Bucureşti).
Publică studiul Ioan Popovici-Bănăţeanul.

* 1897/1904 – Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, volumele I - IV.

* 1897– Titu Maiorescu demisionează din funcţia de rector al Universităţii. În Convorbiri literare (XXXVI) se publică articolul Oratori, retori şi limbuţi.

* 1898 – Demisionează din profesorat, dar continuă cursul de la Universitate, la rugămintea ministerului.

* 1902 – Oratori, retori şi limbuţi.

* 1903 – Apare O rectificare literară (Eminescu), în Convorbiri literare (XXXVII).

* 1904 – Titu Maiorescu prezintă în sesiunea Academiei proiectul ortografic

Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect de revizuire a ortografiei (aprobată în 1880) care recunoaşte prioritatea fonetismului în scrierea limbii române.

* 1906 – Se publică raportul asupra volumului: Octavian Goga, Poezii, Budapesta, 1905, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare (XL).
o Poeziile d-lui Octavian Goga (raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu).
o Povestirile d-lui M. Sadoveanu (raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu).

* 1907– Se publică rapoartele academice asupra volumelor: M. Sadoveanu, Povestiri, Buc., în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare (XLI), şi I. Al. Brătescu-Voineşti, În lumea dreptăţii, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX (1906—1907), apoi în Convorbiri literare (XLI).

* 1908 – Se tipăreşte ediţia Critice (1866—1907), ed. completă, 3 vol., Minerva.

* 1909 – În chestia poeziei populare (răspuns la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909). În Convorbirile literare (XLVIII) se publică Răspuns la discursul de recepţie al dlui Duiliu Zamfirescu.
o 9 martie – Se pensionează din învăţământ iar pe 31 octombrie Titu Maiorescu se va retrage din învăţământ sub motivul limitei de vârstă.

* 1910, 29 decembrie – Sărbătoarea lui Titu Maiorescu la împlinirea a 70 de ani. Număr festiv al Convorbirilor literare, înmânat lui Titu Maiorescu la 15 februarie de către Barbu Delavrancea; cu aceeaşi ocazie se tipăreşte la Suceava broşura societăţii vieneze „România jună“ lui Titu Maiorescu. Devine Ministru de Externe.

* 1912, iulie – Devine Ministru al Justiţiei.

* 1913, 29 martie – La 28 martie Titu Maiorescu este numit prim-ministru şi ministru de externe. În această calitate, prezidează conferinţa de pace de la Bucureşti în urma războiului balcanic (iulie).

* 1914 – La 4 iunie se retrage din viaţa politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a României.
o iunie—octombrie Călătorie în străinătate; într-un sanatoriu din Heidelberg moare Ana Maiorescu.

* 1916, 14/27 august – Participă la Consiliul de Coroană, pronunţându-se pentru neutralitate. În timpul războiului rămâne în Bucureşti, refuzând orice colaborare cu ocupanţii germani.

* 18 iunie 1917 – Moare Titu Maiorescu, la vârsta de 77 de ani, în urma unei boli de cord. E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Selecţiuni din opera literară


Operele publicate postum

  • Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura română
  • Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988
  • Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
  • Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, 2001-2003

Bibliografie


Friday, February 8, 2008

O artistă din Bacău a inventat picturile care rezistă la foc


Carmen Voisei este artista care realizează icoane ce nu ard decât la peste 200 de grade Celsius.

Acest avantaj este dat de materialul folosit, respectiv un amestec de ră- şini foarte rezistente. Pentru această realizate, ea a obţinut un certificat de invenţie eliberat de Comisia de Brevete şi Mărci înregistrate din SUA.

Artă din răşini

Artista este originară din satul Valea Budului, judeţul Bacău, dar a fost plecată ani buni peste Ocean. „Am plecat în SUA în 1995. Conjunctura a făcut ca, într-o biserică, să întâlnesc un artist român, care mi-a propus să rămân acolo şi să restaurăm împreună opere de artă, iar eu am acceptat“, povesteşte Carmen Voisei. Ideea i-a venit de la materialele folosite la restaurare, care constau din nişte răşini foarte rezistente.

„Atunci mi-am dat seama că ele se pot folosi nu numai în restaurare, ci chiar din ele se pot face tablouri“, explică artista. Ea a descoperit exact cantităţile care trebuie puse şi modul în care ele se toarnă pentru a putea realiza un tablou. „De fapt, se obţine o substanţă vâscoasă, ca mierea de albine, care se pune în straturi. Durează zile întregi până se usucă. Apoi se pune alt strat, şi altul, şi altul. Amestecul de răşini se poate colora doar cu anumite substanţe pe care nu le pot dezvălui“, a mai spus artista plastică.

Prima lucrare, realizată cu noul material, a apărut în urma unui vis al artistei. „După câţiva ani de stat în SUA, am avut un vis. Mi-a apărut Iisus Hristos, care mi-a zis că, dacă vreau să devin celebră, trebuie să îi fac chipul! L-am luat ca pe un vis şi nu am făcut nimic în acest sens. De fapt, l-am pus pe seama oboselii. După câteva săptămâni, visul s-a repetat! Mi-am dat seama că trebuie să mă pun pe treabă. Un an am muncit la tablou“, a povestit Carmen Voisei.

Premiată la New York

Nu a durat mult, iar metoda ei a fost recunoscută. Un an mai târziu, Comisia de Brevete şi Mărci înregistrate din SUA i-a oficializat invenţia. „Originalul tabloului realizat cu răşini se află la ei. Eu mai am doar negativul“, a mai spus artista. Lucrarea care îl reprezintă pe Iisus Hristos a fost premiată de Liga Artiştilor din New York.

ARTĂ

Răsfăţata expoziţiilor


Carmen Voisei a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, promoţia 1997. Are peste 30 de tablouri realizate cu această tehnologie. Majoritatea au fost expuse la diverse expoziţii din SUA. Brevetul de invenţie l-a obţinut pe 14 martie 2000. A avut o serie de expoziţii la Consulatul Român din Manhattan. S-a întors în România după evenimentele din 11 septembrie 2001. Multe dintre lucrările sale se află expuse în SUA, dar şi în mai multe mănăstiri din judeţul Bacău. Unele le-a dăruit prietenilor sau diferitelor personalităţi politice din ţară. Susţine că, atunci când oboseşte de pictură, se recreează scriind poezii. Publică versuri de la 24 de ani în revista „Ateneu“. Debutul editorial în literatură l-a avut în 1993 cu volumul „Confesiuni“. Momentan, Carmen Voisei lucrează la ilustrarea unei cărţi de poveşti pentru copii.
from evz.ro

Thursday, February 7, 2008

Explorator în România de ieri




Un absolvent de Arte consultă arhivele, îi zăpăceşte cu întrebări pe istorici, apoi se închide în garsoniera sa şi reconstituie hărţi cu oraşele din diferite epoci

”Reconstrucţia” centrului Bucureştilor la 1850 i-a luat un an. Harta cuprinde peste 1.000 de clădiri

„În garsoniera asta eşti a doua persoană pe care o primesc de şase ani de zile”. Nici pe nevastă-sa, care moare de curiozitate să afle ce face bărbatul ei în secret, nu o lasă în bârlogul lui: „Da’ de ce? Ai reviste porno pe acolo?”, se inflamează ea. „Nu, dar nu vreau să vezi dezastrul în care lucrez şi să mă judeci”, argumentează el. „Ea mă invidiază foarte mult, pentru că fac ce-mi place. E una din rarele meserii în care...”. Uită să termine de spus ce-a început. Se scuză: „Stai, că am multe idei care am să le zic, şi-mi vin toate în acelaşi timp în cap”. Apoi se-ntoarce şi trage de un sertar din care scoate un turc putrezit într-o ţeapă deasupra căruia roiesc doi corbi flămânzi, un dinozaur ieşit la promenadă printre ferigi înalte cât un pom, nava Belgica a lui Racoviţă şi o focă care se bălăceşte printre sloiuri albăstrii.

Mai trage un sertar, din care scoate oraşul Sibiu şi un platou cu sarmale, cârnaţi şi o jumătate de ceapă. Lipiţi pe fundul sertarului, îl privesc mânioşi doi romani în zale, prevăzuţi cu scut. „Cred că nu-i aici”, conchide graficianul Radu Oltean. E vorba de reconstituirea centrului istoric al Capitalei aşa cum arăta la 1850. Bucureştiul îl găseşte sub un morman de hârtii, rulat într-un sul şi sprijinit de caloriferul ruginit. Ne invită să aruncăm un ochi. Noi - aşezaţi pe scăunele, el - pe un jilţ de lemn masiv tapiţat cu piele, second-hand. Pe jos, în jurul mesei de lucru sunt răsfirate planurile cadastrale ale Bucureştiului, aşa cum arăta el la diferite epoci.

Desfăşoară sulul şi biroul se umple de un oraş nemaipomenit: puzderie de copaci, coline, case cu ogrăzi mari, mândre biserici, parcuri, grădini şi uliţe aerisite pe care nu vezi ţipenie de om, iar peste toate tronează maiestuos Mitropolia. Radu Oltean sigur e un mincinos. N-are cum să fie Bucureşti. „Ba da, ba da! Oraşul a fost cândva frumos. Ajunsă de nerecunoscut după blestemul demolărilor comuniste şi sluţirea cu betoane cenuşii, Capitala e acum umilită de noii edili care rad tot.

Nu e nici un respect. Şeful patrimoniului din Bucureşti, tipul care trebuie să apere monumentele, este cel mai mare duşman al clădirilor vechi. Tipul a declarat că lui îi plac zgârie norii şi pe şpăgi grase dă aprobare de demolare pentru orice vilă veche sau casă chiar şi în zone de protecţie. Fiecare face după capul lui.Tu ai pălăţel vechi de 150 ani şi te-apuci să-l demolezi că eşti proprietarul lui. Băi, n-ai voie. Dacă l-ai demolat, poţi să faci puşcărie până la zece ani. În străinătate există poliţie culturală specializată pe aşa ceva”.

150 de ani înapoi, pe firul Dâmboviţei

Reconstituirea centrului Bu­cu­reştiului aşa cum arăta el la 1850 i-a luat lui Radu Oltean un an. A început scotocind prin arhivele Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti şi pe la Biblioteca Academiei după planuri cadastrale vechi şi a fost uimit să constate că nu e singurul pasionat de trecut: „Mai erau tot felul de tipi care vin să-şi descopere moşiile stră-străbunicului ca să şi le recupereze, adică nu vin cu interese ştiinţifice, ci mercantile”.

A studiat sute de poze vechi, ca să identifice clădirile ridicate în acei ani, s-a consultat cu istorici şi a citit cel puţin zece cărţi despre istoria oraşului Bucureşti înainte de a pune mâna pe creion şi pensulă. Spre exemplu, înainte să deseneze Dâmboviţa şerpuind printre grădinile de zarzavat, Radu a aflat că „avea alt curs până acum 120 de ani şi că n-avea o albie adâncită şi că ea curgea ca o gârlă de câmpie oarecare, la nivelul ierbii.

Se spălau rufe, se îmbăiau oamenii în ea şi în fiecare an, la topirea zăpezilor, erau inundaţii năprasnice. Dar de pescuit nu se prea pescuia, că erau iazuri curate pentru pescuit”. Pictura în sine a fost un coşmar care i-a luat şase luni, având de reprodus aproape 1.000 de clădiri şi sute de străduţe şi curţi: „Mă visam pe mine la planşetă, pictând la nesfârşit. M-am blocat la nişte clădiri pe care nu reuşeam să le identific neam. Atunci las în creion dar nu le trag şi-n tuş, bat pe la arhitecţi bătrâni care m-ar putea lămuri, iar când nu reuşesc şi nici Dumnezeu nu poate să-mi zică cum era acolo, atunci fac clădirile aşa cum cred eu. Astea sunt momentele în care îmi doresc mult să mă teleportez să văd cum era un anumit locşor”.

Istoria - mai palpitantă decât publicitatea

Graficianul a făcut reproduceri pentru majoritatea marilor oraşe din Ardeal: Cluj, Braşov, Timişoara, Sighişoara, Sibiu, Mediaş, fiind fascinat de coloniştii saşi. „Eu aveam neamuri în Braşov, aşa că am fost la Râşnov şi pe la Bran când eram puşti de 7-8 ani. Îmi plăcea de mă c... pe mine. Îmi plăcea să rătăcesc aiurea pe străduţele alea din oraşele săseşti, plus că aveam bunică la Mediaş şi era acolo o catedrală gotică veche care mă lăsa mut.

Bă, aveam o fascinaţie faţă de pitorescul caselor vechi. Doar mai târziu a apărut dorinţa asta de a încerca să mă teleportez în timp. Îmi ziceam: «Bă, de-aş putea să văd măcar o secundă cum arăta pe bune Mihai Viteazu şi cum era îmbrăcat...»”. În studenţie, Radu a descoperit bisericile fortificate săseşti, foarte puţin promovate în era comunismului. În total, sunt 150 de monumente răspândite în comunele din Ardeal. A umblat din sat în sat, de nebun, cu rucsacul în spate, patru veri la rând: „Le vedeam, fotografiam şi desenam pe toate”.

A văzut 130 de monumente în aceste excursii, înnoptând pe la oameni, pe unde apuca. Şi-a zis că e un tezaur turistic şi cultural foarte valoros”. Absolvirea Facultăţii de Arte l-a aruncat în publicitate, unde trei ani de zile a desenat etichete de detergenţi şi ketch-up. Când a simţit că se sufocă, a revenit la dorul lui: „Iniţial, visam la o carte, să fac eu ilustraţii foarte frumoase, să vorbesc cu un istoric, dar n-am găsit nici unul. Aşa că am făcut un afiş cu cetatea Braşovului, pe care l-am tipărit pe banii mei şi l-am vândut”. S-a

dus la tipografie cu CD-ul şi a plătit cash ca şi cum ai cumpăra o pâine, cu toţi banii strânşi: „Nene, tipăriţi-l! Uite 300 dolari pentru 2000 exemplare. S-a dus cu ele în cârcă la muzeul din Braşov: «Domnu’, vă place?». «Da»“. Le-a lăsat acolo şi încă într-un anticariat, şi s-au vândut. „Atunci am prins curaj foarte tare şi am început să le fac din ce în ce mai curate şi mai complexe“.

„În majoritatea ţărilor, istoria este popularizată foarte mişto, mai ales pentru tineret şi pentru copii. În Germania sau în Franţa, poţi să-l iei şi pe cel mai papagal inginer şi eşti surprins să vezi ce istorie de bună calitate ştie omul ăla. În România, toţi sunt marcaţi de naţionalismul ăla comunist nasol, şi de fapt ei nu ştiu nimic. Toţi ştiu că Bucureştiul a fost fondat de Bucur, dar mai mult de-atâta nu ştiu, în afară de o elită foarte mică, care chiar sunt de profesie. La nivel de populaţie este zero, fiindcă în şcoală nu se învaţă nimic”.


daniel.befu@gandul.info

Monday, February 4, 2008

MATEI CORVIN


Matei Corvin, născut Matia de Hunedoara, (n. 23 februarie 1443, la Cluj - d. 6 aprilie 1490, la Viena) (în latină Matthias Corvinus, în maghiară Hunyadi Mátyás, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin) a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus ţara între 1458 şi 1490.

Viitorul rege s-a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, renumit conducător militar de origine română, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reuşite împotriva Imperiului Otoman, lăsând un regat sigur şi stabil fiului său. Mama sa a fost Elisabeta Szilágy, din mica nobilime transilvăneană.

A primit la botez numele de Matia datorită faptului că s-a născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemorează pe Matia Apostolul (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august). Din cauza frecvenţei reduse a numelui Matia în spaţiul românesc, prenumele regelui a fost confundat cu cel al apostolului Matei (sărbătorit pe 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv pe 16 noiembrie în cel bizantin-răsăritean). Epitetul Corvinus provine din stema familiei, ce conţinea un corb (corvus în latină).

După moartea lui Iancu de Hunedoara (Hunyad), oligarhia maghiară a pus din nou mâna pe putere. "Tânarul rege" (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal; adevăraţii conducători erau familiile Garai, Ujlaki şi Cillei. Grija lor a fost să nimicească influenţa familiei Hunyadi. Astfel au convins pe tânărul rege maghiar să ordone uciderea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara, care a fost decapitat; fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, Matei, încă un copil, a fost curând aruncat în închisoare. Apoi a început războiul civil. Adolescentul rege a fugit în Boemia, luând pe Matei de Hunedoara cu el. Elisabeta Szilágy, văduva lui Iancu de Hunedoara, a organizat armatele fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu mare parte a celor care îl îndemnaseră să-l ucidă pe Ladislau de Hunedoara. Dieta Naţională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezenţa armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea îngheţată, a fost ales rege Matei, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, în vârstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumparat şi adus de la Praga.

Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Regatului Maghiar. Marea nobilime însă nu s-a împăcat cu prezenţa unui mic nobil pe tronul Ungariei şi a uneltit mereu pentru a-l detrona. Conform legendei, marii nobili ar fi reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui. Medicul reginei îl trata pe regele Matei de reumatism otrăvindu-l cu plumb; astfel regele Matei muri încet, prin otrăvire, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani.

Matei a fost format în italiană. Descoperind realizările Renaşterii, a început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár şi Visegrád au fost printre oraşele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică şi educaţie, precum şi a unui nou sistem legal sub domnia lui Matei Corvin. S-a dovedit a fi un generos patron al artiştilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) şi Europa de Vest, care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 forinţi de aur.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutelor sale Fekete Sereg ("Armata Neagră"). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est din Polonia până în Bulgaria de astăzi). Matei a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia şi Lusacia (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) şi Austria Inferioară (1477/1485-1491). Vorbea româna, maghiara, italiana, croata, latina şi mai târziu germana, ceha, slovaca, precum şi alte limbi slave. Regele Matei este amintit şi astăzi ca un conducător foarte înţelept şi drept, în multe istorisiri şi cântece populare.

El a fost cel care a ordonat întemniţarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Ţepeş), atunci când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul; dar tot el îl ajută pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. Ulterior, după ce Ştefan cel Mare, domnitor al Moldovei încheie pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei îl atacă pe Ştefan şi este înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ştefan, iar Matei fiind rănit în această luptă de trei săgeţi şi o lovitură de lance.

Bibliografie

  • "Istoria Ungariei de la origini până în zilele noastre" de Barta István, Ivan T. Berend, Péter Hanák, Miklós Lackó, Lászlo Makkai, Zsuzsa L. Nagy, György Ranki apărută la Editura Horváth, Roanne- Budapesta, 1974.
  • "Istoria luptelor pentru tron din vremea lui Hunyadi. Cine era familia Hunyadi?" de A. Fényes apărută la Editura Horváth, Roanne- Budapesta, 1989.
Legături externe

Sunday, February 3, 2008

ELISABETA RIZEA


Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domneşti, judeţul Argeş - d. 6 octombrie 2003) este o eroină a luptei anticomuniste din România. A fost arestată de autorităţile comuniste în 1952 şi a făcut 12 ani de închisoare.

Legături externe

Saturday, February 2, 2008

GICĂ PETRESCU


2 aprilie 1915, Bucureşti; d. 18 iunie 2006, Bucureşti) a fost un cântăreţ de muzică uşoară şi lăutărească.

A debutat la 18 ani, ca proaspăt absolvent al Liceului "Gh. Şincai" din Bucureşti, într-o formaţie studenţească. La o serbare a venit compozitorul Ion Vasilescu. El a fost cel care l-a dus pe Gică Petrescu la radio, unde şi-a făcut lansarea oficială. După moda epocii, la început a cântat la baluri şi concerte de estradă; între 1937-1939 s-a afirmat profesional alături de orchestrele "Radu Ghindă" şi "Dinu Şerbănescu", la Cazinoul din Sinaia.

Perioadei începuturilor, marcată de turnee concertistice, îi urmează recunoaşterea ca profesionist: angajamente la teatrele "Alhambra", "Gioconda" şi "Boema" (din 1940), la "Grădina Savoy", sub conducerea lui Ion Vasilescu, şi la "Teatrul C. Tănase" (din 1944). În afara numeroaselor turnee internaţionale întreprinse de-a lungul carierei, deţine un record în privinţa numărului de piese compuse şi interpretate (peste 1.500), înregistrate într-o impresionantă discografie, multe dintre ele devenind în timp şlagăre -- piese preluate în repertoriul lor de mulţi alţi interpreţi ai genurilor respective. Gică Petrescu este unul dintre puţinii cântăreţi care au înregistrat pe suporturi precum discurile de ebonită (78 rpm), de vinil, casete audio şi CD.

Gică Petrescu a cântat live până la vârsta de 91 de ani.

Maestrul a fost timp de 34 de ani căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu. După moartea soţiei sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susţină spectacole.

Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul "Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III".

Luni, 5 mai 2003, în cadrul unei ceremonii desfăşurată la Palatul Cotroceni, Preşedintele României, Ion Iliescu, i-a acordat maestrului Gică Petrescu Ordinul naţional Steaua României în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 88 de ani, pentru îndelungata şi prodigioasa carieră artistică pusă în slujba cântecului românesc, prin care a încântat sufletele a numeroase generaţii.

Cântăreţul Gică Petrescu.

Cântăreţul Gică Petrescu.
Cântăreţul Gică Petrescu.

Cântăreţul Gică Petrescu.

Duminică 18 iunie 2006, ora 18.00, în cadrul galei "Premiile muzicale Radio România Actualităţi" a fost programat şi un premiu special: "Cântecul e viaţa mea" pentru Gică Petrescu. Nu a mai apucat să se bucure de el, pentru că s-a stins din viaţă în dimineaţa aceleiaşi zile, în vârstă de 91 de ani.

Corpul neînsufleţit al lui Gică Petrescu a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar ulterior a fost dus la capela din Cimitirul Bellu, unde a şi fost înmormântat.

Şlagăre cântate de Gică Petrescu

* Astă seară nimeni să nu doarmă
* Aş vrea anii tinereţii
* Căsuţa noastră
* Cântă-mi lăutar!
* Cel mai frumos tango din lume
* De ce e viaţa sucită
* Dragi prieteni, sus paharul
* Dragoste, bătu-te-ar vina
* Dragostea se ţine scai de mine
* Du-mă acasă, măi tramvai
* Fetiţele din Bucureşti
* Hai noroc şi iar noroc
* Hai să bem un păhărel
* Ionel, Ionelule
* La crâşma din Ferentari
* Of, of, of, măi şpriţule
* Sanie cu zurgălăi
* Să-mi cânţi cobzar
* Sus paharul
* Tinereţe fugi de mine
* Trece timpul
* Uite aşa aş vrea să mor
* Zi una mai săltăreaţă

Friday, February 1, 2008

Un clujean printre nomazii Samburu




Ca să ajungă teafăr la destinaţie, în munţi, a mers în plus două zile. A ocolit, spre a nu ieşi în calea tâlharilor înarmaţi cu mitraliere Kalaşnikov, care fură tot, de la mâncare, până la maşină, iar de multe ori nu ezită chiar să ucidă. Călătoria a făcut-o după ce şi-a petrecut luna de miere pe insula Lamu, din arhipelagul cu acelaşi nume, unde a vizitat parcuri naţionale, a avut parte de odihnă şi s-a bucurat de un voiaj cu barca.

Pentru a doua oară în Kenya
Asistent universitar la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, Andrei Mihalca a ajuns în Kenya pentru al doilea an consecutiv în toamna lui 2007. "Am fost eu cu un coleg din Cehia, prin intermediul unui program finanţat de fundaţia americană Continental New Life International. Cu ajutorul lor, medicii veterinari vaccinează câinii şi pisicile din zonele aride, împotriva rabiei", explică Andrei. Cei care s-au bucurat de această iniţiativă au fost crescătorii nomazi de animale din tribul Samburu, situaţi în nordul Kenyei, în zona munţilor Kulal şi Ngyiru. Pe lângă oi, vaci, capre şi cămile, aceştia ţin şi câini şi pisici, asemenea europenilor. Băştinaşii nu au, însă, mare beneficiu de pe urma câinilor, mai ales că turmele sunt atacate cel mai adesea de leoparzi.

Merge două zile ca să-şi verifice mail-urile
"Cel mai apropiat oraş era la 300 de kilometri, adică la o zi de mers cu maşina", povesteşte Andrei Mihalca, subliniind că apa şi curentul erau un adevărat lux acolo. Clujeanul şi colegul său ceh au avut sprijinul unui ghid şi al fratelui acestuia, care le-au explicat celor din triburi de ce au nevoie de ajutorul lor. "Am lucrat bine cu oamenii, care s-au bucurat că eram acolo. Noi le-am vaccinat câinii şi le-am dat şi carnete de sănătate, pe care am văzut că le-au păstrat", afirmă asistentul universitar. Asta, în condiţiile în care oamenii întâlniţi acolo nu aveau vreun fel de act. În schimb, mulţi aveau telefoane mobile, acestea reprezenând unul dintre cele mai ieftine mijloace de comunicare. "Există o antenă de telefonie mobilă în zonă. Cu Shukri Lasapicho, ghidul nostru, păstrăm legătura prin e-mail. Merge vreo două zile spre sud, ca să şi-l verifice", detaliază clujeanul.

Au mai multe neveste
Membrii tribului Samburu practică poligamia, dar şi circumcizia ritualică. "E o legătură foarte puternică între bărbaţii care au fost circumcişi în acelaşi timp, pe la vreo 12 ani. Ei se însoară la 24-25 de ani, după ce îşi adună animale, pentru a-şi cumpăra soţia de la familie. Pot avea oricâte soţii, iar prima le devine un fel de mamă celorlalte", povesteşte cadrul didactic. Potrivit spuselor acestuia, o femeie este evaluată în vaci, cămile, oi şi - obligatoriu - doi saci de zahăr de trestie cam la echivalentul a 10.000 de euro. În noaptea nunţii, femeile trec printr-un ritual de clitoridectomie (li se extirpă clitorisul), contestat vehement de occidentali, pentru că este văzut ca o formă de mutilare genitală, dar la care triburile nu vor să renunţe. Astfel încât, neavând încotro, reprezentanţii misiunilor creştine din zonă le dau băştinaşilor instrumente sterile, pentru a evita infecţiile.

Pericolul hoţilor
Înainte să ajungă în Kenya, asistentul universitar din Cluj s-a asigurat că îşi ia toate mijloacele de protecţie pentru a nu se îmbolnăvi: s-a vaccinat contra febrei galbene şi a luat tablete împotriva malariei. În schimb, a avut parte de peripeţii chiar înainte să urce în munţi. "Am ajuns în sezonul ploios, iar tâlharii acţionează atunci, când pun bolovani pe drum, în zone umede, unde trebuie să te opreşti", povesteşte Andrei Mihalca. Prin urmare, a luat-o pe o cale ocolită, ceea ce a însemnat două zile în plus de călătorie. "Au Kalaşnikovuri şi fură tot. Cel mai tare îi interesează maşina, dar şi mâncarea. De obicei, trag. Noi nu am avut arme", menţionează clujeanul. Chiar şi aşa, acesta se declară fascinat de Kenya, dar şi de oamenii de acolo.



Răsfăţ cu fructe de mare
Pentru a-şi asigura hrana, Andrei Mihalca a vizitat supermarketurile din capitala Nairobi. "Am mâncat în general conserve. Fructe nu prea găseai", subliniază asistentul de la Medicină Veterinară. Din când în când, mai cumpăra din sate găini, capre şi peşte. Nu se poate plânge, totuşi, pentru că, înainte să înceapă campania de vaccinare, şi-a petrecut mai bine de două săptămâni în arhipelagul Lamu din Oceanul Indian, alături de soţia sa, în luna de miere. Acolo, spune el, s-a bucurat de fructe din belşug, dar şi de fructe de mare, care erau ieftine.


"Băştinaşii sunt foarte fericiţi până când îşi dau seama că noi avem valori diferite. Vor tot ce avem noi. Au cerut aparate foto, laptop"
Andrei Mihalca
from clujeanul.ro

MIHAIL KOGALNICEANU


Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din România.

"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.

Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al razeşilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În 1839, redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărâtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României.



REFERINŢE

  • Maria Platon, Dacia literară supt redacţia lui Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972
  • Constantin Schifirneţ, Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
  • Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc (Realismul organic. Mihail Kogălniceanu), Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007
  • Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu. 1817-1891. Biobibliografie, Ed. Enciclopedică Română/ Ed. Militară, Bucureşti, 1971
  • Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Ed. Junimea, Iaşi, 1974
  • Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, arhitect al României moderne, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
  • A.D. Xenopol , Michail Kogalniceanu, 1895

Legături externe

Thursday, January 31, 2008

SCRIITORUL VINTILĂ CORBUL, SCENARISTUL FILMULUI "NEA MĂRIN MILIARDAR", A ÎNCETAT DIN VIAŢĂ

Scriitorul Vintilă Corbul a murit miercuri, la locuinţa sa din Paris. În vârstă de 91 de ani, Vintilă Corbul era grav bolnav. Scriitorul a fost internat, în ultimele luni, la o clinică în apropiere de Versailles. Vintilă Corbul rămâne un nume de referinţă pentru literatura românească. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără „Căderea Constantinopolelui”, editată în limbile franceză, greacă şi arabă. În Franţa, cartea a fost popularizată sub formă de teatru radiofonic.

"Cenuşă şi orhidee la New York" este prima carte apărută cu semnăturile Vintilă Corbul şi Eugen Burada şi pune bazele unei colaborări de aproape 29 de ani. Este unul dintre romanele trecute pe lista neagră de regimul Ceauşescu. A scris scenariile filmelor "Nea Mărin Miliardar", "Revanşa", "Un comisar acuză", "Duelul" - filme regizate de Sergiu Nicolaescu.

Antena 3

DIMITRIE CANTEMIR


Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

Viaţa şi cariera politică

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din judeţul Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost luat ostatic la Constantinopol, unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

Din luna martie 1693 până în luna aprilie a aceluiaşi an, după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia de a se convinge de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit mai mulţi copii, între care viitorul poet, deputat de Bucureşti, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat înspre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei Imperiului Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (1710 - 1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Dimitrie Cantemir - cărturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.



Opere principale

* Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.

* Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.

* Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.

* Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.

* Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.

* Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.

Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

* Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.

* În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.

* În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

Alte opere

* Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
* Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
* Sistema religiae mahomedane
* Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)

Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

Bibliografie

  • Istoria filosofiei moderne şi contemporane, Editura Academiei, Bucureşti, 1984

Predecesor:
Constantin Cantemir
Domnitor al Moldovei
1693
Succesor:
Constantin Duca
Predecesor:
Nicolae Mavrocordat
Domnitor al Moldovei
1710 - 1711
Succesor:
caimacan Lupu Costachi