ROMANI ADEVARATI RELOADED

Lucian Cuibus si Vlad Hurjui au dus acest concept spre un nou site.
Click pe logo-ul de mai jos pentru a vedea noul site.

Patru ani fara Palosanu

Astazi se implinesc patru ani de la trecerea in nefiinta a fostului mare jucator si antrenor al echipei de rugby Universitatea Cluj, Alexandru Palosanu.

Considerat unul dintre cei mai valorosi sportivi ai Clujului, Palosanu a activat la Petrolul, Dinamo, CCA si Progresul. In 1962 s-a transferat la Stiinta Cluj, ca jucator-antrenor, unde avea sa se retraga dupa 28 de ani de activitate. A strans patru selectii in prima reprezentativa de rugby a tarii si a fost declarat cetatean de onoare al Clujului si antrenor emerit.

citynews.ro a stat de vorba cu Dan Palosanu, fiul fostei glorii a rugby-ului clujean, care a povestit cu dezinvoltura despre cariera tatalui sau. "A fost un om sociabil, i-a placut viata si si-a trait-o cum a crezut mai bine. A iubit mult sportul si i-a placut mult literatura. In Bucuresti, unde a copilarit, avea multi prieteni, printre care si actorii Ilarion Ciobanu si Sergiu Nicolaescu. Cu ultimul chiar a fost coleg la Petrolul", ne povesteste, vizibil emotionat, Dan.

Pana sa se "impace" cu mingea ovala, fostul international Palosanu a cochetat cu mai multe sporturi, printre care voleiul, baschetul si boxul. Dupa anii petrecuti la Petrolul, Dinamo, CCA si Progresul, Palosanu si-a finalizat studiile, terminand Facultatea de Litere din Bucuresti. I s-a oferit un post de dascal, insa in acelasi timp a fost ofertat de Stiinta Cluj. Nu a stat pe ganduri si a venit la echipa de la Poalele Feleacului unde avea sa-si petreaca cea mai lunga perioada din cariera: 28 de ani.

"Ii placea enorm sa lucreze cu oamenii si, mai presus de antrenor, a fost si un dascal. Si-a indrumat mereu jucatorii spre scoala si tinea mult la acest aspect. Nu este o concidenta ca fostii sai jucatori au ajuns medici, ingineri, parlamentari sau avocati", isi aminteste Dan Palosanu.
from citynews.ro

Cucerim Elveţia cu şoferul-scriitor

Un român care trăieşte în Elveţia şi este şofer de autobuz a fost recompensat cu Premiul „Robert Walser“ pentru debut în proză. Primul roman al craioveanului Marius Daniel Popescu, „Simfonia lupului“, a fost primit cu entuziasm de critica literară elveţiană. Printre prietenii săi din România se numără Caius Dobrescu şi Marius Oprea. El se prezintă „şofer de autobuz, român, ţigan şi un mare petrecăreţ“.

Marius Daniel Popescu, născut în Craiova, s-a căsătorit cu o elveţiancă şi trăieşte din 1990 la Lausanne, unde conduce un autobuz al municipalităţii.

Un român care trăieşte în Elveţia şi este şofer de autobuz a fost recompensat cu Premiul „Robert Walser“ pentru debut în proză. Primul roman al craioveanului Marius Daniel Popescu, „Simfonia lupului“ („La symphonie du loup“), de 400 de pagini, a fost primit cu entuziasm de critica literară elveţiană.

Dintre 60 de autori aspiranţi la Premiul „Robert Walser“, juriul elveţian a ales un singur nume: Marius Daniel Popescu, scriitor, şofer de autobuz la Lausanne, ţigan şi imigrant.

„E cel mai prestigios premiu din Elveţia, la care concurează toţi scriitorii de limbă franceză şi germană. Nu mă aşteptam în niciun caz să-l iau eu. Culmea culmilor e că nu a câştigat niciodată unul de limbă franceză, până la mine, un român“, povesteş te autorul pentru EVZ.

AUTODIDACT

„Am învăţat franceza din mers“

Povestea fabuloasă a lui Marius Daniel Popescu aduce cu cea a lui Panait Istrati, scriitorul autodidact atât de celebrat în Franţa. S-a născut la Craiova în 1963, într-o familie de romi. După armată, intră la Facultatea de Silvicultură din Bra- şov şi înfiinţează săptămânalul „Replica“, dar Revoluţia îl prinde pe străzi, unde cunoaşte o elveţiancă de care se îndrăgosteşte. Cu ea, trece graniţa spre Lausanne, unde se stabileşte fără să fi ştiut o boabă de franceză.

„Am învăţat din mers, sunt autodidact. Ştiu bine franceză, dar vorbesc cu un accent din ăla greu de tot“, spune Popescu. Într-un an de zile a prins-o atât de bine, încât s-a apucat să „jongleze“ cu ea, în versuri, influenţat încă, din ţară, de Alexandru Muşina, pe care-l numeşte „maestrul meu“.

„Străinul tot străin rămâne“

Prima carte în limba franceză, „4 x 4, poèmes tout-terrains“, i-a apărut la Editura Antipodes, în 1995. I-a luat şapte ani să scrie „Simfonia lupului“, care ar putea fi tradusă la Humanitas, şi are acum în lucru alte patru romane, la care scrie frenetic, după serviciu.

„Sunt un personaj bizar pentru toată lumea. Străinul tot străin rămâne. Ăştia ar vrea să fiu şi ţigan, şi evreu, şi toate năzbâtiile, dar eu nu sunt decât un român care munceşte pe autobuz, are copii şi nevastă, care scrie din când în când şi care mai scoate o revistă de literatură în limba lor“, spune Popescu, căsătorit cu pictoriţa Marie-José Imsand şi tatăl a două fetiţe, de 10, respectiv 15 ani. „Am plecat din dragoste din România, nu de altceva. Acum mă întorc regulat în ţară, dar nu ştiu dacă maş stabili de tot, nu ştiu ce mi-ar putea oferi România“.

Redactor-şef la „Pătrunjelul“

La el acasă, în Prilly, pe lângă Lausanne, are instalată redacţia propriei reviste, „Le Persil“ - „Pătrunjelul“. „Lucrez cu cine vreau, banii merg cât de cât. Revista iese cam în 1.000-1.200 de exemplare şi o scot când am timp, la o lună- două. Mai fac întâlniri literare pe la licee şi le public tinerilor texte, promovez scriitori“, adaugă autorul, căruia românii din Elveţia îi spun că „mai schimbă în bine imaginea asta a României“.

Intră aici pentru a asculta câteva dintre poeziile lui Marius Dragoş Popescu, recitate de actorul Julien Burri.

TROFEUL

Premiu de 20.000 de franci elveţieni

Unul dintre cele mai prestigioase trofee din Elveţia, Premiul „Robert Walser“ se acordă anual, începând din 1978, pentru o lucrare de debut, fie în limba franceză, fie în limba germană. Premiul literar este oferit de oraşul Biel/Bienne, locul natal al scriitorului Robert Walser, şi are o valoare de 20.000 de franci elveţieni. Distincţia îi va fi înmânată scriitorului român pe 12 aprilie, la Bienne.

CARTEA CÅŞTIGĂTOARE

„Ne face să vizităm România lui Ceauşescu“

Cunoscut până acum ca poet atât în România, cât şi în Elveţia, Marius Daniel Popescu a debutat fulminant în proză, cu romanul „Simfonia lupului“, publicat la editura José Corti, o poveste autobiografică foarte bine primită de critica din Ţara Cantoanelor. „S-a născut un prozator“, titra publicaţia „Le Temps“. „Nu sărbătorim în fiecare zi apariţia unui autor care scrie în limba ţării care l-a adoptat, apariţia unei cărţi care captivează şi creează un univers pe care-l păstrezi apoi săptămâni întregi“. „Simfonia lupului“ vorbeşte despre copilăria autorului în România regimului comunist, iar alături de el, în roman, se află bunicul său. „Marius Daniel Popescu ne face să vizităm România lui Ceauşescu, o lume absurdă şi autoritară, în care poţi fi fericit, dar şi uimitor de trist“, scriu criticii elveţieni.

Cartea are 400 de pagini. Începe cu înmormântarea tatălui său, cu sicriul montat pe un camion şi reunirea familiei răspândite. „Apoi - scrie «Le Temps» - Marius Daniel Popescu ne cheamă să vizităm oraşul Lausanne cu ironia afectuoasă a celor care au venit din alte părţi ale lumii şi văd specificul zonei, de mult uitat de localnici.“ Romanul se sfârşeşte cu sinuciderea unui personaj, Silver, pictor şi sculptor de excepţie, dar care are un destin patetic. El vrea să devină judecător în România comunistă pentru a schimba de unul singur cursul istoriei. El crede că ceea ce ai nevoie trebuie să înveţi cu inima. Dar nu ştie să înveţe nici cu inima, nici altfel. La examenele de Drept are eşec după eşec. Sora lui, care e judecătoare şi este idolul lui, se sinucide în toaleta Palatului de Justiţie. Silver, în aceste condiţii, îşi ia şi el viaţa în timp ce are loc căderea comunismului.

Reprezentanţii librăriilor Payot, în care „Simfonia lupului“ se vinde cu 22 de euro, sunt încântaţi: „Îl cunoşteam ca autor al , pline de vervă şi de originalitate. Cu cronica sa despre un copil din România în vremea comunismului, Marius Popescu Daniel ajunge în zonele profunde ale fiinţei. Încet-încet, se construieşte un frumos roman de ucenicie pentru viaţă“. Marius Daniel Popescu are patru volum de poezii publicate în România, iar prima carte de poezii în limba franceză s-a intitulat „4x4“. În 2004, Popescu a mai publicat volumul „Arrêts deplacés“, care a obţinut Premiul Rilke în 2006. În 2004, şoferul-scriitor a lansat publicaţia literară „Le Persil“ (trad. - „Pătrunjelul“).

AMINTIRI

MDP-ul, un prieten exuberant şi spontan

Marius Daniel Popescu - MDPul, cum îi spuneau prietenii lui de mai târziu - s-a născut în 1963 la Craiova (părinţii săi erau originari din satul doljean Băileşti) şi, până la vârsta de 14 ani, a locuit, pe rând, cu părinţii, cu bunicii şi cu un unchi al mamei sale. Apoi a urmat şcoala de silvicultură la Braşov, a făcut armata şi apoi şi-a continuat studiile la Facultatea de Silvicultură.

A fost în stradă în timpul Revoluţ iei din 1989, iar după căderea regimului comunist, chiar în 1990, a fondat revista „Replica“ - o publicaţ ie a studenţilor -, al cărei director a fost până a plecat în Elveţia.

Apropiat Grupului de la Braşov

Contactaţi de EVZ, câţiva dintre prietenii din România ai lui Marius Daniel Popescu şi-au exprimat bucuria pentru premiul cu care a fost recompensat. În perioada studenţiei, el s-a alăturat poeţ ilor din aşa-numitul „Grup de la Braşov“, din care făceau parte Caius Dobrescu, Andrei Bodiu, Simona Popescu şi Marius Oprea.

„Primele poezii ale MDP-ului“, îşi aminteşte Caius Dobrescu, „erau influenţate de atmosfera de la noi, scria poezie narativă biografică şi avea o atracţie pentru zona de suferinţă şi mizerie umană“.

Caius Dobrescu îl descrie pe Marius Daniel Popescu drept „expansiv prin excelenţă, cu o energie debordantă“ şi descrie, cu simpatie, felul în care MDP-ul a ajuns în Elveţia: „După ’89 au început schimburile de experienţă între studenţii din Occident şi cei din România, a fost un val de entuziasm. Printre cei veniţi din Vest era şi o fată din Elveţia, Christine parcă, studentă la ştiinţe politice. Între Marius şi ea a fost dragoste la prima vedere, s-au căsătorit în două-trei săptămâni, apoi s-au mutat în Elveţia“.

Oltenii i-au speriat pe elveţieni

Nunta lui a fost de pomină, îşi aminteşte Marius Oprea, astăzi consilier al primului-ministru şi preşedinte al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România. „A făcut nunta la Cozia şi a fost o petrecere foarte ciudată, cu olteni - toate rudele MDP-ului de la ţară - şi cu elve- ţieni, care s-au speriat foarte tare când s-a furat mireasa“, râde prietenul proaspăt premiatului scriitor. „S-au speriat şi când un unchi sau văr de-al MDP-ului, poliţist, le-a pus cătuşe celor doi miri, după care şi-a amintit că a uitat cheile acasă, la ţară. Dar un bunic de-al lui, care făcuse puşcărie politică, le-a deschis cătuşele cu o agrafă“.

Stabilit în Elveţia încă din 1990, Marius Popescu a păstrat legătura cu prietenii săi şi revenit de câteva ori în ţară. „Ultima oară ne-am întâlnit acum 4-5 ani“, spune Marius Oprea, „cred că a mai fost de atunci în România, dar nu ne-am mai intersectat, pentru că eu stau acum în Bucureşti şi pentru că el vine intempestiv, neprogramat. I se face dor de ţară şi vine fără să anunţe, să mai tragă câte-un chef, să-şi amintească de studenţie“.

Marius Oprea îl caracterizează pe prietenul său: „Mă bucur mult că a luat acest premiu. N-am avut în viaţa mea un prieten mai zvăpă- iat ca el“.

Marius Daniel Popescu s-a despărţit de femeia cu care s-a căsătorit la Cozia, acum fiind căsă- torit cu o artistă, Marie-José Imsand, cu care are doi copii.

Intră aici pentru a asculta câteva dintre poeziile lui Marius Dragoş Popescu, recitate de actorul Julien Burri.

from evz.ro

Jurnalul unui învingător

PERSEVERENŢĂ. Un tânăr din Ploieşti, imobilizat la pat de şapte ani, a publicat două volume dintr-un jurnal prin intermediul căruia speră să îi ajute şi pe alţii să îşi păstreze optimismul.

Pino Andras Oprea se încăpăţânează să îşi câştige singur existenţa. A trimis până acum peste 4.000 de e-mailuri către firme, asociaţii, fundaţii şi parlamentari pentru a-şi promova cartea „Jurnalul distroficului“. Bărbatul are 200 de kilograme şi suferă de parapareză flască. Pentru că îşi poate folosi foarte puţin mâinile, s-a apucat să scrie cărţi. Pino Oprea a explicat că scrisul a devenit un hobby al său după ce a văzut filmul „Piciorul meu stâng“, realizat după un caz real. „Dacă acel om a reuşit în viaţă cu un picior, m-am gândit că şi eu pot cu două mâini“, îşi aminteşte ploieşteanul cum a început să scrie. Scriitorul a publicat deja două cărţi de memorii şi mai are două volume în pregătire. „Numai eu o vând, mi-e foarte greu să găsesc editură şi tipografie“, spune el. Oprea speră ca, din banii strânşi din vânzarea cărţilor, să îşi poată asigura condiţii mai bune de trai. Experienţa cu prima carte i-a arătat că „oamenii nu sunt aşa de receptivi“, însă nu s-a descurajat. „M-ar interesa ca toată omenirea să afle povestea mea, mie mi se pare interesantă“, a spus Oprea. Multe e-mailuri de promovare a celor două volume au rămas fără răspuns, iar multe colete cu cărţi au rămas neridicate de la poştă şi i s-au întors la expeditor. „Au fost şi oameni care au dat bani în avans pentru carte“, motiv care l-a încurajat pe scriitor. Puteţi comanda a doua carte a lui Pino Oprea la adresa pino_scriitorul@yahoo.com. Cartea costă 20 de lei.

S-a îndrăgostit de vocea lui
Pino Oprea a participat la o emisiune radio, iar Violeta s-a îndrăgostit de vocea lui şi a decis să îi fie alături şi la bine şi la rău, astfel că l-a cerut în căsătorie în direct. Acum patru ani, în 17 ianuarie cei doi s-au căsătorit. „Nu e uşor să-ţi formezi o familie, să ai două cărţi publicate şi să vrei să mai publici încă două - şi asta la diferenţă foarte mică de timp - toate acestea dintr-un pat şi cu un venit de 259 de lei“, a spus scriitorul. „Dumnezeu mă ţine, iar iubirea soţiei mele îmi dă putere să trec peste greutăţiile vieţii“, a adăugat Oprea.

Boală fără tratament
IMOBILIZAT. „Medicii nu ştiau ce să îmi spună la început“, a precizat Oprea, care a adăugat că primele simptome au fost dureri la genunchi, însă problema era de la coloana vertebrală. „Din '99 nu am mai ieşit din casă decât pentru comisia medicală“, a spus scriitorul. „Mă bucur că exist şi că pot să îmi mişc degetele“, a spus Pino Oprea. Boala de care suferă bărbatul se agravează permanent şi nu are tratament. Medicii l-au declarat inoperabil. „Ştiu că se poate face ceva în China, dar boala mea este foarte avansată“, a mărturisit Pino Oprea. Ploieşteanul spune că s-a îmbolnăvit după ce a nimerit în mijlocul bătăii de la mineriada din 1990. „În tinereţe nu am avut nicio problemă de sănătate în afara răcelilor şi nu am fost niciodată la spital“, a adăugat scriitorul.

„Nu face absolut deloc caz de tragedia lui!“
MODESTIE. Oana Manolescu, deputat din partea minorităţii albaneze, este unul dintre cititorii care au comandat deja a doua carte a lui Pino Oprea. „Cartea este uşor de citit“, a precizat Manolescu, care a adăugat că „eu la rândul meu sunt scriitoare şi m-a impresionat cazul lui“. Cititoarea a explicat că scriitura ploieşteanului reflectă „o mare modestie în ceea ce priveşte boala lui“, iar scriitorul „este un suflet extraordinar de înţelegător cu necazurile celorlalţi“, care „merită să fie scos în evidenţă“.

Raluca Bugnar
raluca.bugnar@informmedia.ro

TITU MAIORESCU

Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova -- d. 18 iunie 1917, Bucureşti) a fost academician, avocat, critic literar, eseist, estetician, filozof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale sau Ioan Slavici.

Biografie

Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În timpul revoluţiei de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluţionarii munteni şi ardeleni şi a activat ca agent al Guvernului provizoriu lângă Dieta germană din Frankfurt. În acest timp, familia lui, constând din soţia, Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoală Superioară de Litere din Bucureşti.

Copilăria

Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848 sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1950) la şcoala protodiaconului Iosif Barac unde urmează primele două clase elementare.

Între 1850 - 1851 – absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. Clasa întâi a gimnaziului românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann care îi va lăsa o impresie de neşters.

La Academia Theresianum

În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl era salariat al Ministerului de justiţie. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Theresiane. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.

În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858 absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.

Studiile universitare

Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.

Trimite la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvaniacu intenţia de a servi ca prezentare unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimitea revistei. În numărul următor este publicată traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată "Noapte de Anul Nou". Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934 este considerată totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi franceza în casa Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul „Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura.

Doctorat

În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului de la Giessen. In anul urmator ii apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form („Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.

La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), şi după „o apărare verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârşitul lui 1861, când va părăsi Franţa.

Cariera universitară

În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror, Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş.

În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră, practica pedagogică a elevilor, pritnre care se numără şi Ion Creangă.

În 1863 Titu Maiorescu publică la Iaşi „Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864.

Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.

Implicarea în viaţa socială

În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ şi reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie.

La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza "Du régime dotal".

În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferinţe despre „Educaţiunea în familie”. Tot în decembrie obţine Licenţa în drept la Paris şi se stabileşte în Bucureşti.

Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.

Fondarea Junimii

Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“ (conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th.Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român..

Titu Maiorescu, critic literar

Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumă Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.

Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de prim-ministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici. Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.

În privinţa comportării, a felului de a fi i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: „Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă delicateţe sufletească:

„Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacă-mi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.

Cronologie

* 1864
o 9 februarie – Iniţiază, la Iaşi, „prelecţiunile populare“, cu prilejul cărora va înfiinţa societatea Junimea împreună cu Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti.

Această preocupare răspunzând unei vocaţii, Maiorescu va continua, cu intermitenţe, conferinţele pe teme umanistice, în cadrul „Junimii“, până în 1881, Decan al Facultăţii de litere (din februarie până în septembrie), Rector al Universităţii ieşene (din septembrie până în anul 1867.

Ia fiinţă „Junimea“, a cărei personalitate reprezentativă, al cărei coordonator este Maiorescu; alături de el, membri fondatori: P. P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu publică Anuariul Institutului Vasile Lupu, Şcoala normală Trei Ierarhi din Iaşi, pe anul şcolar 1863—1864. În acest anuar Ion Creangă figurează ca premiant.

Apare broşura "Regulile limbii române pentru începători", Iaşi, 18 p.
Din octombrie 1864 până în aprilie 1865 Titu Maiorescu este suspendat din învăţământul universitar în urma unor acuzaţii calomnioase de imoralitate proferate de adversarii politici şi de la Şcoala normală, în timpul procesului calomnios înscenat de o grupare adversă de universitari ieşeni, în frunte cu N. Ionescu. Achitat, Titu Maiorescu va fi repus în toate drepturile sale.

* 1865
o 8 februarie – Achitat în procesul împotriva acuzaţiilor de imoralitate.
o 26 mai – Reintegrat în învăţământ.

În cadrul „Junimii“, Titu Maiorescu îşi expune opiniile asupra scrierii în limba română, idei teoretizate apoi în studiul Despre scrierea limbii române.

* 1866
o 10 ianuarie – Intră în baroul Iaşi începând să profeseze avocatura.

Volumul Despre scrierea limbii române, ed. I (cuprinzând partea I şi a II-a).
Înfiinţarea Societăţii Academice Române.
Împreună cu o asociaţie de profesori, Titu Maiorescu întemeiază Institutul academic, care va fuziona în 1879 cu Liceul nou sub denumirea de Institutele unite (1879—1907).
Apare Despre scrierea limbei române.

* 1867 – Apare primul studiu de critică literară al lui Titu Maiorescu, Despre poezia română în Convorbiri literare (I), (reluat mai apoi în volumul "Poezia română", sub titlul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867).
* 1868 – Dreptul public al românilor şi şcoala lui Bărnuţiu (în volum, sub titlul Contra şcoalei Bărnuţiu).
o 1 martie – Apare revista Convorbiri literare,organul literar al „Junimii“, în faza ieşeană (1867—1885), avându-l redactor pe Iacob Negruzzi.
o 20 iulie – Titu Maiorescu este numit membru al Societăţii Academice Române.
o În Convorbirile literare din 15 septembrie V. Alecsandri publică poezia Tânăra creolă, iar în nr. din 15 octombrie Cânticèle comice, începându-şi astfel colaborarea la această revistă.

Revista Convorbiri literare publică În contra direcţiunii de astăzi a culturii române şi Aforisme de Titu Maiorescu.

* 1868
o 16 ianuarie – Înlăturat de la direcţia Şcolii Normale.
o 10 octombrie – Demisionează din Societatea Academică Română, ca protest împotriva exagerărilor latiniste ale unora dintre membrii acesteia.
o Asupra poeziei noastre populare.
o Limba română în jurnalele din Austria, în Convorbiri literare (II), articol care trezeşte o vie polemică în Transilvania.
o În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Este acuzat de A. Densusianu că studiul lui Titu Maiorescu Poezia română este un plagiat din Estetica lui Fr. Th. Visscher, acuzaţie anulată de cercetătorii operei lui Maiorescu.
o Aforismele îi apar tot în revista Convorbiri literare (II)

* 1869 – La 9 august se naşte fiul lui Titu Maiorescu, Liviu, mort la 26 noiembrie 1872. Pe data de 12 august Titu Maiorescu demisionează din Societatea Academică Română, ca urmare a neaderării sale la etimologismul ardelean dominant în acest for.

Apare articolul Observaţiuni polemice, în Convorbiri literare (III), un răspuns la criticile trezite de studiul "Poezia română. O cercetare critică".

* 1870
o 24 martie - Destituit din învăţământ fiindcă pledase în câteva procese; reintegrat după scurt timp.
o mai – Deputat în Parlament.

Numărul din 15 aprilie al Convorbirilor literare publică poezia lui Eminescu Venere şi Madonă, marcând începutul colaborării poetului la această revistă.

Apare articolul Despre reforma învăţământului public, în Convorbiri literare (IV) (studiul, neterminat, dar care este revelator pentru ideile lui Titu Maiorescu în epoca aceea).

* 1871 – Apare articolul Direcţia nouă, în Convorbiri literare (V), studiul de consacrare a lui Mihai Eminescu. În iunie T. Maiorescu se întâlneşte cu Mihai Eminescu la Botoşani, se pare că este prima lor întâlnire.

Începutul carierei parlamentare a lui Titu Maiorescu, carieră de care se va lăsa antrenat în tot restul vieţii. Apare continuarea articolului "Direcţia nouă", în Convorbiri literare (VI).

* 1872
o Traduce Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă de Arthur Schopenhauer.
o Publică articolul Direcţia nouă în poezia şi proza română.

* 1873
o Apar articolele "Răspunsurile „Revistei Contimporane"“ în Convorbiri literare (VII), şi, în broşură, "Al doilea studiu de patologie literară. Răspunsurile „Revistei contimporane“", Iaşi.
o Beţia de cuvinte la „Revista contemporană“
o Răspunsurile „Revistei contemporane“

* 1874
o Critice
o primăvara – Titu Maiorescu părăseşte Iaşul, stabilindu-se la Bucureşti. Face parte pentru prima oară dintr-un guvern între 7 aprilie şi 29 ianuarie. Se stabileşte definitiv la Bucureşti.
o 7 aprilie – Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic.

* 1876 – Devine ministru la Culte şi Instrucţiune Publică în cabinetul Lascăr Catargi. De notat, ca iniţiative ale lui Titu Maiorescu, subvenţionarea şcolilor române din Braşov, restaurarea bisericii de la Curtea-de-Argeş, organizarea publicării Arhivei Hurmuzachi, reorganizarea învăţământului rural, proiectul de lege publică (care, cu toate limitele lui, îşi avea meritele pentru dezvoltarea unui învăţământ ştiinţific) ş. a.
o 28 ianuarie – Demisionează de la minister pentru că i se respinsese proiectul de lege. Titu Maiorescu este propus ca membru al Societăţii „România jună“ din Viena.
o În Convorbiri literare (X), Aforismele pentru înţelepciunea în viaţă de Arthur Schopenhauer, trad. de Titu Maiorescu.
o 31 mai/2 iulie – Titu Maiorescu este numit agent diplomatic la Berlin. Apare primul volum de Critice, Bucureşti, la editura Socec.

Apare Logica , partea I: Logica elementară, Bucureşti, lucrare elocventă pentru studiul de 19 ani al lui Titu Maiorescu asupra acestei discipline filozofice.

* 1877, martie/iulie – Titu Maiorescu preia conducerea ziarului conservator Timpul.

* 1878, ianuarie – Deputat în Parlament.

* 1879
o Reintrarea lui Titu Maiorescu la Academia Română în ziua de 24 mai, instituţie reorganizată pe fundalul Societăţii Academice, prin decretul din 29 martie 1879.
o Deputat în Adunarea Constituantă.

Apare ediţia a II-a a lucrării Regulile limbii române pentru începători (clasa a II-a primară), retipărită cu învoirea autorului de Ion Creangă, Iaşi, 20 p.

* 1880 – Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea proiectului ortografic, alături de Hasdeu, Alecsandri, Quintescu, sub preşedinţia lui Bariţ.

La 8 aprilie Titu Maiorescu citeşte în sesiunea generală a Academiei proiectul noii ortografii a limbii române.

* 1881 – În Convorbiri literare (XI)apar articolele În contra neologismelor şi Literatura română şi străinătatea, un an mai tirziu. Retragerea lui Titu Maiorescu din Comitetul Clubului conservator şi formarea grupării junimiste.

* 1882 – Literatura română şi străinătatea.

* 1883 – Apariţia articolului Despre progresul adevărului în judecarea lucrărilor literare, mai întâi în Almanahul Societăţii Academice „România jună“ din Viena (în acelaşi nr. este publicat Luceafărul eminescian), apoi în Convorbiri literare (XVII).

Titu Maiorescu publică ediţia princeps "Poezii" de Mihai Eminescu, Editura Librăriei Socec & Comp. — Bucureşti. Titu Maiorescu motivează culegerea ca izvorâtă... „dintr-un simţământ de datorie literară. Trebuiau să devie mai uşor accesibile pentru iubitorii de literatura noastră toate scrierile poetice, chiar şi cele începătoare ale unui autor, care a fost înzestrat cu darul de a întrupa adânca sa simţire şi cele mai înalte gânduri într-o frumuseţe de forme, sub al cărei farmec limba română pare a primi o nouă viaţă“. Numărul ediţiilor de poezii ale lui Eminescu se ridică în timpul vieţii lui T. Maiorescu la 10 (publicate în 1883—1913).

* 1884, 10 octombrie – Începând cu data de 10 octombrie Titu Maiorescu îşi reia cariera didactică în cadrul Universităţii din Bucureşti (după 13 ani de la destituirea sa din învăţământ de către ministrul Cristian Tell) ţinând cursuri de Logică şi Istoria filozofiei (germane, franceze, engleze) în secolul al XIX-lea, discipline pe care le va preda până în 1909. Ţine un curs de istoria filosofiei în secolul al XIX-lea.

* 1885 – Apare articolul Comediile d-lui I.L. Caragiale , în Convorbiri literare (XIX). Din acest an revista Convorbiri literare se mută la Bucureşti

* 1886 – 1886 În Convorbiri literare (XX) apar articolele Poeţi şi critici, un răspuns polemic la tentativele lui Vasile Alecsandri de a intra în domeniul criticii literare, şi În lături! (articol scris cu prilejul apariţiei lucrării lui A. Densusianu Istoria limbii şi literaturii române, Iaşi 1885).
o În luna decembrie începe divorţul lui Maiorescu de soţia sa Clara, n. Kremnitz, care părăseşte România. Aceasta s-a îmbolnăvit de cancer la sân iar Maiorescu îşi va nota repulsia în jurnalul său intim. Clara va muri de altfel după scurtă vreme.

* 1887 – Titu Maiorescu se căsătoreşte cu Ana Rosetti.

* 1888, 23 martie – Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

* 1889 – Articolul Eminescu şi poeziile lui este publicat în Convorbiri literare (XXIII).
o 29 martie – Demisionează din funcţia de Ministru al Cultelor.

* 1890, 16 noiembrie – Redevine Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
o Apare volumul Arthur Schopenhauer, "Aforisme asupra înţelepciunii în viaţă", traducere de Titu Maiorescu.
o Publică articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV)

* 1891, februarie – Părăseşte ministerul.

* 1892 – Se tipăreşte ediţia Critice (1867—1892). Buc., Socec, în 3 vol. Articolul Asupra personalităţii şi impersonalităţii poetului în Convorbiri literare (XXV). Titu Maiorescu publică Contraziceri? constituind o replică la studiul lui C. Dobrogeanu-Gherea "Personalitatea şi morala în artă".

* 1892/1897 – 31 octombrie Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii din Bucureşti.

* 1893 – Apare Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1892—1893.

* 1894 – C. Dobrogeanu-Gherea răspunde la articolul Contraziceri? cu Asupra esteticii metafizice şi ştiinţifice.

* 1895 – Conducerea revistei Convorbiri literare este preluată de o nouă echipă redacţională: M. Dragomirescu, Ioan Bogdan, S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I. Al. Rădulescu (Pogoneanu), D. Evolceanu.

Începe editarea Discursurilor parlamentare (vol. I şi vol. II, în 1899 va apărea vol. III; în 1904 vol. IV, Bucureşti, Socec, vol. V va fi tipărit în 1915 la Ed. Minerva, Bucureşti).
Publică studiul Ioan Popovici-Bănăţeanul.

* 1897/1904 – Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, volumele I - IV.

* 1897– Titu Maiorescu demisionează din funcţia de rector al Universităţii. În Convorbiri literare (XXXVI) se publică articolul Oratori, retori şi limbuţi.

* 1898 – Demisionează din profesorat, dar continuă cursul de la Universitate, la rugămintea ministerului.

* 1902 – Oratori, retori şi limbuţi.

* 1903 – Apare O rectificare literară (Eminescu), în Convorbiri literare (XXXVII).

* 1904 – Titu Maiorescu prezintă în sesiunea Academiei proiectul ortografic

Titu Maiorescu face parte din comisia Academiei pentru elaborarea unui proiect de revizuire a ortografiei (aprobată în 1880) care recunoaşte prioritatea fonetismului în scrierea limbii române.

* 1906 – Se publică raportul asupra volumului: Octavian Goga, Poezii, Budapesta, 1905, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare (XL).
o Poeziile d-lui Octavian Goga (raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu).
o Povestirile d-lui M. Sadoveanu (raport cetit în Academia Română pentru acordarea unui premiu).

* 1907– Se publică rapoartele academice asupra volumelor: M. Sadoveanu, Povestiri, Buc., în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXVIII (1905—1906), apoi în Convorbiri literare (XLI), şi I. Al. Brătescu-Voineşti, În lumea dreptăţii, în An. Ac. Rom., seria II, tom. XXIX (1906—1907), apoi în Convorbiri literare (XLI).

* 1908 – Se tipăreşte ediţia Critice (1866—1907), ed. completă, 3 vol., Minerva.

* 1909 – În chestia poeziei populare (răspuns la discursul de recepţiune al d-lui Duiliu Zamfirescu rostit la Academia Română la 16 mai 1909). În Convorbirile literare (XLVIII) se publică Răspuns la discursul de recepţie al dlui Duiliu Zamfirescu.
o 9 martie – Se pensionează din învăţământ iar pe 31 octombrie Titu Maiorescu se va retrage din învăţământ sub motivul limitei de vârstă.

* 1910, 29 decembrie – Sărbătoarea lui Titu Maiorescu la împlinirea a 70 de ani. Număr festiv al Convorbirilor literare, înmânat lui Titu Maiorescu la 15 februarie de către Barbu Delavrancea; cu aceeaşi ocazie se tipăreşte la Suceava broşura societăţii vieneze „România jună“ lui Titu Maiorescu. Devine Ministru de Externe.

* 1912, iulie – Devine Ministru al Justiţiei.

* 1913, 29 martie – La 28 martie Titu Maiorescu este numit prim-ministru şi ministru de externe. În această calitate, prezidează conferinţa de pace de la Bucureşti în urma războiului balcanic (iulie).

* 1914 – La 4 iunie se retrage din viaţa politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a României.
o iunie—octombrie Călătorie în străinătate; într-un sanatoriu din Heidelberg moare Ana Maiorescu.

* 1916, 14/27 august – Participă la Consiliul de Coroană, pronunţându-se pentru neutralitate. În timpul războiului rămâne în Bucureşti, refuzând orice colaborare cu ocupanţii germani.

* 18 iunie 1917 – Moare Titu Maiorescu, la vârsta de 77 de ani, în urma unei boli de cord. E înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Selecţiuni din opera literară

• O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
• În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868)
• Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872)
• Comediile domnului Caragiale (1885)
• Eminescu şi poeziile sale (1889)
• Povestirile lui Sadoveanu (1906)
• Poeziile lui Octavian Goga (1906)
• Retori, oratori, limbuţi
• Beţia de cuvinte

Operele publicate postum

• Jurnal, se întinde pe zece volume, e cel mai lung jurnal intim din literatura română
• Scrieri de logică, restituite de Alexndru Surdu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1988
• Istoria politică a României sub domnia lui Carol I ediţie de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994
• Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, vol.I-V, studiu introductiv, îngrijire de ediţie, note şi comentarii de Constantin Schifirneţ, Editura Albatros, 2001-2003

Bibliografie

• Simion Mehedinţi, Titu Maiorescu. Bucuresti, 1925.
• Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940)
• Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui (I-II, 1943-1944)
• Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943);
• Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970
• Constantin Schifirneţ, , Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
• Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc (Forma fără fond în viziunea lui Titu Maiorescu), Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007

O artistă din Bacău a inventat picturile care rezistă la foc

Carmen Voisei este artista care realizează icoane ce nu ard decât la peste 200 de grade Celsius.

Acest avantaj este dat de materialul folosit, respectiv un amestec de ră- şini foarte rezistente. Pentru această realizate, ea a obţinut un certificat de invenţie eliberat de Comisia de Brevete şi Mărci înregistrate din SUA.

Artă din răşini

Artista este originară din satul Valea Budului, judeţul Bacău, dar a fost plecată ani buni peste Ocean. „Am plecat în SUA în 1995. Conjunctura a făcut ca, într-o biserică, să întâlnesc un artist român, care mi-a propus să rămân acolo şi să restaurăm împreună opere de artă, iar eu am acceptat“, povesteşte Carmen Voisei. Ideea i-a venit de la materialele folosite la restaurare, care constau din nişte răşini foarte rezistente.

„Atunci mi-am dat seama că ele se pot folosi nu numai în restaurare, ci chiar din ele se pot face tablouri“, explică artista. Ea a descoperit exact cantităţile care trebuie puse şi modul în care ele se toarnă pentru a putea realiza un tablou. „De fapt, se obţine o substanţă vâscoasă, ca mierea de albine, care se pune în straturi. Durează zile întregi până se usucă. Apoi se pune alt strat, şi altul, şi altul. Amestecul de răşini se poate colora doar cu anumite substanţe pe care nu le pot dezvălui“, a mai spus artista plastică.

Prima lucrare, realizată cu noul material, a apărut în urma unui vis al artistei. „După câţiva ani de stat în SUA, am avut un vis. Mi-a apărut Iisus Hristos, care mi-a zis că, dacă vreau să devin celebră, trebuie să îi fac chipul! L-am luat ca pe un vis şi nu am făcut nimic în acest sens. De fapt, l-am pus pe seama oboselii. După câteva săptămâni, visul s-a repetat! Mi-am dat seama că trebuie să mă pun pe treabă. Un an am muncit la tablou“, a povestit Carmen Voisei.

Premiată la New York

Nu a durat mult, iar metoda ei a fost recunoscută. Un an mai târziu, Comisia de Brevete şi Mărci înregistrate din SUA i-a oficializat invenţia. „Originalul tabloului realizat cu răşini se află la ei. Eu mai am doar negativul“, a mai spus artista. Lucrarea care îl reprezintă pe Iisus Hristos a fost premiată de Liga Artiştilor din New York.

ARTĂ

Răsfăţata expoziţiilor

Carmen Voisei a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Iaşi, promoţia 1997. Are peste 30 de tablouri realizate cu această tehnologie. Majoritatea au fost expuse la diverse expoziţii din SUA. Brevetul de invenţie l-a obţinut pe 14 martie 2000. A avut o serie de expoziţii la Consulatul Român din Manhattan. S-a întors în România după evenimentele din 11 septembrie 2001. Multe dintre lucrările sale se află expuse în SUA, dar şi în mai multe mănăstiri din judeţul Bacău. Unele le-a dăruit prietenilor sau diferitelor personalităţi politice din ţară. Susţine că, atunci când oboseşte de pictură, se recreează scriind poezii. Publică versuri de la 24 de ani în revista „Ateneu“. Debutul editorial în literatură l-a avut în 1993 cu volumul „Confesiuni“. Momentan, Carmen Voisei lucrează la ilustrarea unei cărţi de poveşti pentru copii.
from evz.ro

Explorator în România de ieri

Un absolvent de Arte consultă arhivele, îi zăpăceşte cu întrebări pe istorici, apoi se închide în garsoniera sa şi reconstituie hărţi cu oraşele din diferite epoci

”Reconstrucţia” centrului Bucureştilor la 1850 i-a luat un an. Harta cuprinde peste 1.000 de clădiri

„În garsoniera asta eşti a doua persoană pe care o primesc de şase ani de zile”. Nici pe nevastă-sa, care moare de curiozitate să afle ce face bărbatul ei în secret, nu o lasă în bârlogul lui: „Da’ de ce? Ai reviste porno pe acolo?”, se inflamează ea. „Nu, dar nu vreau să vezi dezastrul în care lucrez şi să mă judeci”, argumentează el. „Ea mă invidiază foarte mult, pentru că fac ce-mi place. E una din rarele meserii în care...”. Uită să termine de spus ce-a început. Se scuză: „Stai, că am multe idei care am să le zic, şi-mi vin toate în acelaşi timp în cap”. Apoi se-ntoarce şi trage de un sertar din care scoate un turc putrezit într-o ţeapă deasupra căruia roiesc doi corbi flămânzi, un dinozaur ieşit la promenadă printre ferigi înalte cât un pom, nava Belgica a lui Racoviţă şi o focă care se bălăceşte printre sloiuri albăstrii.

Mai trage un sertar, din care scoate oraşul Sibiu şi un platou cu sarmale, cârnaţi şi o jumătate de ceapă. Lipiţi pe fundul sertarului, îl privesc mânioşi doi romani în zale, prevăzuţi cu scut. „Cred că nu-i aici”, conchide graficianul Radu Oltean. E vorba de reconstituirea centrului istoric al Capitalei aşa cum arăta la 1850. Bucureştiul îl găseşte sub un morman de hârtii, rulat într-un sul şi sprijinit de caloriferul ruginit. Ne invită să aruncăm un ochi. Noi - aşezaţi pe scăunele, el - pe un jilţ de lemn masiv tapiţat cu piele, second-hand. Pe jos, în jurul mesei de lucru sunt răsfirate planurile cadastrale ale Bucureştiului, aşa cum arăta el la diferite epoci.

Desfăşoară sulul şi biroul se umple de un oraş nemaipomenit: puzderie de copaci, coline, case cu ogrăzi mari, mândre biserici, parcuri, grădini şi uliţe aerisite pe care nu vezi ţipenie de om, iar peste toate tronează maiestuos Mitropolia. Radu Oltean sigur e un mincinos. N-are cum să fie Bucureşti. „Ba da, ba da! Oraşul a fost cândva frumos. Ajunsă de nerecunoscut după blestemul demolărilor comuniste şi sluţirea cu betoane cenuşii, Capitala e acum umilită de noii edili care rad tot.

Nu e nici un respect. Şeful patrimoniului din Bucureşti, tipul care trebuie să apere monumentele, este cel mai mare duşman al clădirilor vechi. Tipul a declarat că lui îi plac zgârie norii şi pe şpăgi grase dă aprobare de demolare pentru orice vilă veche sau casă chiar şi în zone de protecţie. Fiecare face după capul lui.Tu ai pălăţel vechi de 150 ani şi te-apuci să-l demolezi că eşti proprietarul lui. Băi, n-ai voie. Dacă l-ai demolat, poţi să faci puşcărie până la zece ani. În străinătate există poliţie culturală specializată pe aşa ceva”.

150 de ani înapoi, pe firul Dâmboviţei

Reconstituirea centrului Bu­cu­reştiului aşa cum arăta el la 1850 i-a luat lui Radu Oltean un an. A început scotocind prin arhivele Muzeului de Istorie a Municipiului Bucureşti şi pe la Biblioteca Academiei după planuri cadastrale vechi şi a fost uimit să constate că nu e singurul pasionat de trecut: „Mai erau tot felul de tipi care vin să-şi descopere moşiile stră-străbunicului ca să şi le recupereze, adică nu vin cu interese ştiinţifice, ci mercantile”.

A studiat sute de poze vechi, ca să identifice clădirile ridicate în acei ani, s-a consultat cu istorici şi a citit cel puţin zece cărţi despre istoria oraşului Bucureşti înainte de a pune mâna pe creion şi pensulă. Spre exemplu, înainte să deseneze Dâmboviţa şerpuind printre grădinile de zarzavat, Radu a aflat că „avea alt curs până acum 120 de ani şi că n-avea o albie adâncită şi că ea curgea ca o gârlă de câmpie oarecare, la nivelul ierbii.

Se spălau rufe, se îmbăiau oamenii în ea şi în fiecare an, la topirea zăpezilor, erau inundaţii năprasnice. Dar de pescuit nu se prea pescuia, că erau iazuri curate pentru pescuit”. Pictura în sine a fost un coşmar care i-a luat şase luni, având de reprodus aproape 1.000 de clădiri şi sute de străduţe şi curţi: „Mă visam pe mine la planşetă, pictând la nesfârşit. M-am blocat la nişte clădiri pe care nu reuşeam să le identific neam. Atunci las în creion dar nu le trag şi-n tuş, bat pe la arhitecţi bătrâni care m-ar putea lămuri, iar când nu reuşesc şi nici Dumnezeu nu poate să-mi zică cum era acolo, atunci fac clădirile aşa cum cred eu. Astea sunt momentele în care îmi doresc mult să mă teleportez să văd cum era un anumit locşor”.

Istoria - mai palpitantă decât publicitatea

Graficianul a făcut reproduceri pentru majoritatea marilor oraşe din Ardeal: Cluj, Braşov, Timişoara, Sighişoara, Sibiu, Mediaş, fiind fascinat de coloniştii saşi. „Eu aveam neamuri în Braşov, aşa că am fost la Râşnov şi pe la Bran când eram puşti de 7-8 ani. Îmi plăcea de mă c... pe mine. Îmi plăcea să rătăcesc aiurea pe străduţele alea din oraşele săseşti, plus că aveam bunică la Mediaş şi era acolo o catedrală gotică veche care mă lăsa mut.

Bă, aveam o fascinaţie faţă de pitorescul caselor vechi. Doar mai târziu a apărut dorinţa asta de a încerca să mă teleportez în timp. Îmi ziceam: «Bă, de-aş putea să văd măcar o secundă cum arăta pe bune Mihai Viteazu şi cum era îmbrăcat...»”. În studenţie, Radu a descoperit bisericile fortificate săseşti, foarte puţin promovate în era comunismului. În total, sunt 150 de monumente răspândite în comunele din Ardeal. A umblat din sat în sat, de nebun, cu rucsacul în spate, patru veri la rând: „Le vedeam, fotografiam şi desenam pe toate”.

A văzut 130 de monumente în aceste excursii, înnoptând pe la oameni, pe unde apuca. Şi-a zis că e un tezaur turistic şi cultural foarte valoros”. Absolvirea Facultăţii de Arte l-a aruncat în publicitate, unde trei ani de zile a desenat etichete de detergenţi şi ketch-up. Când a simţit că se sufocă, a revenit la dorul lui: „Iniţial, visam la o carte, să fac eu ilustraţii foarte frumoase, să vorbesc cu un istoric, dar n-am găsit nici unul. Aşa că am făcut un afiş cu cetatea Braşovului, pe care l-am tipărit pe banii mei şi l-am vândut”. S-a

dus la tipografie cu CD-ul şi a plătit cash ca şi cum ai cumpăra o pâine, cu toţi banii strânşi: „Nene, tipăriţi-l! Uite 300 dolari pentru 2000 exemplare. S-a dus cu ele în cârcă la muzeul din Braşov: «Domnu’, vă place?». «Da»“. Le-a lăsat acolo şi încă într-un anticariat, şi s-au vândut. „Atunci am prins curaj foarte tare şi am început să le fac din ce în ce mai curate şi mai complexe“.

„În majoritatea ţărilor, istoria este popularizată foarte mişto, mai ales pentru tineret şi pentru copii. În Germania sau în Franţa, poţi să-l iei şi pe cel mai papagal inginer şi eşti surprins să vezi ce istorie de bună calitate ştie omul ăla. În România, toţi sunt marcaţi de naţionalismul ăla comunist nasol, şi de fapt ei nu ştiu nimic. Toţi ştiu că Bucureştiul a fost fondat de Bucur, dar mai mult de-atâta nu ştiu, în afară de o elită foarte mică, care chiar sunt de profesie. La nivel de populaţie este zero, fiindcă în şcoală nu se învaţă nimic”.

daniel.befu@gandul.info

MATEI CORVIN

Matei Corvin, născut Matia de Hunedoara, (n. 23 februarie 1443, la Cluj - d. 6 aprilie 1490, la Viena) (în latină Matthias Corvinus, în maghiară Hunyadi Mátyás, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin) a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus ţara între 1458 şi 1490.

Viitorul rege s-a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, renumit conducător militar de origine română, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reuşite împotriva Imperiului Otoman, lăsând un regat sigur şi stabil fiului său. Mama sa a fost Elisabeta Szilágy, din mica nobilime transilvăneană.

A primit la botez numele de Matia datorită faptului că s-a născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemorează pe Matia Apostolul (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august). Din cauza frecvenţei reduse a numelui Matia în spaţiul românesc, prenumele regelui a fost confundat cu cel al apostolului Matei (sărbătorit pe 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv pe 16 noiembrie în cel bizantin-răsăritean). Epitetul Corvinus provine din stema familiei, ce conţinea un corb (corvus în latină).

După moartea lui Iancu de Hunedoara (Hunyad), oligarhia maghiară a pus din nou mâna pe putere. "Tânarul rege" (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal; adevăraţii conducători erau familiile Garai, Ujlaki şi Cillei. Grija lor a fost să nimicească influenţa familiei Hunyadi. Astfel au convins pe tânărul rege maghiar să ordone uciderea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara, care a fost decapitat; fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, Matei, încă un copil, a fost curând aruncat în închisoare. Apoi a început războiul civil. Adolescentul rege a fugit în Boemia, luând pe Matei de Hunedoara cu el. Elisabeta Szilágy, văduva lui Iancu de Hunedoara, a organizat armatele fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu mare parte a celor care îl îndemnaseră să-l ucidă pe Ladislau de Hunedoara. Dieta Naţională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezenţa armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea îngheţată, a fost ales rege Matei, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, în vârstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumparat şi adus de la Praga.

Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Regatului Maghiar. Marea nobilime însă nu s-a împăcat cu prezenţa unui mic nobil pe tronul Ungariei şi a uneltit mereu pentru a-l detrona. Conform legendei, marii nobili ar fi reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui. Medicul reginei îl trata pe regele Matei de reumatism otrăvindu-l cu plumb; astfel regele Matei muri încet, prin otrăvire, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani.

Matei a fost format în italiană. Descoperind realizările Renaşterii, a început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár şi Visegrád au fost printre oraşele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică şi educaţie, precum şi a unui nou sistem legal sub domnia lui Matei Corvin. S-a dovedit a fi un generos patron al artiştilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) şi Europa de Vest, care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 forinţi de aur.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutelor sale Fekete Sereg ("Armata Neagră"). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est din Polonia până în Bulgaria de astăzi). Matei a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia şi Lusacia (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) şi Austria Inferioară (1477/1485-1491). Vorbea româna, maghiara, italiana, croata, latina şi mai târziu germana, ceha, slovaca, precum şi alte limbi slave. Regele Matei este amintit şi astăzi ca un conducător foarte înţelept şi drept, în multe istorisiri şi cântece populare.

El a fost cel care a ordonat întemniţarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Ţepeş), atunci când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul; dar tot el îl ajută pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. Ulterior, după ce Ştefan cel Mare, domnitor al Moldovei încheie pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei îl atacă pe Ştefan şi este înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ştefan, iar Matei fiind rănit în această luptă de trei săgeţi şi o lovitură de lance.

Bibliografie

• "Istoria Ungariei de la origini până în zilele noastre" de Barta István, Ivan T. Berend, Péter Hanák, Miklós Lackó, Lászlo Makkai, Zsuzsa L. Nagy, György Ranki apărută la Editura Horváth, Roanne- Budapesta, 1974.
• "Istoria luptelor pentru tron din vremea lui Hunyadi. Cine era familia Hunyadi?" de A. Fényes apărută la Editura Horváth, Roanne- Budapesta, 1989.

Legături externe

• Istoricii Adrian Rusu şi Tudor Sălăgean despre regele Matia Corvin
• Casa lui Matei Corvin

• Matei Corvin, fiul cel mai mic al lui Ioan Corvin, este ales rege al Ungariei

ELISABETA RIZEA

Elisabeta Rizea (n. 28 iunie 1912, Domneşti, judeţul Argeş - d. 6 octombrie 2003) este o eroină a luptei anticomuniste din România. A fost arestată de autorităţile comuniste în 1952 şi a făcut 12 ani de închisoare.

Legături externe

• Sit Elisabeta Rizea
• Elisabeta Rizea
• A murit Mama Rizea
• Elisabeta RIZEA (Domneşti, judeţul Argeş, 28 iulie 1912 - 6 august 2003)
• Luptatoarea anticomunista Elisabeta Rizea a murit
• Serial-Sfinţii închisorilor: Mama Elisabeta Rizea

GICĂ PETRESCU

2 aprilie 1915, Bucureşti; d. 18 iunie 2006, Bucureşti) a fost un cântăreţ de muzică uşoară şi lăutărească.

A debutat la 18 ani, ca proaspăt absolvent al Liceului "Gh. Şincai" din Bucureşti, într-o formaţie studenţească. La o serbare a venit compozitorul Ion Vasilescu. El a fost cel care l-a dus pe Gică Petrescu la radio, unde şi-a făcut lansarea oficială. După moda epocii, la început a cântat la baluri şi concerte de estradă; între 1937-1939 s-a afirmat profesional alături de orchestrele "Radu Ghindă" şi "Dinu Şerbănescu", la Cazinoul din Sinaia.

Perioadei începuturilor, marcată de turnee concertistice, îi urmează recunoaşterea ca profesionist: angajamente la teatrele "Alhambra", "Gioconda" şi "Boema" (din 1940), la "Grădina Savoy", sub conducerea lui Ion Vasilescu, şi la "Teatrul C. Tănase" (din 1944). În afara numeroaselor turnee internaţionale întreprinse de-a lungul carierei, deţine un record în privinţa numărului de piese compuse şi interpretate (peste 1.500), înregistrate într-o impresionantă discografie, multe dintre ele devenind în timp şlagăre -- piese preluate în repertoriul lor de mulţi alţi interpreţi ai genurilor respective. Gică Petrescu este unul dintre puţinii cântăreţi care au înregistrat pe suporturi precum discurile de ebonită (78 rpm), de vinil, casete audio şi CD.

Gică Petrescu a cântat live până la vârsta de 91 de ani.

Maestrul a fost timp de 34 de ani căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu. După moartea soţiei sale, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat mult timp să susţină spectacole.

Radiodifuziunea Română i-a decernat în anul 2001 premiul "Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III".

Luni, 5 mai 2003, în cadrul unei ceremonii desfăşurată la Palatul Cotroceni, Preşedintele României, Ion Iliescu, i-a acordat maestrului Gică Petrescu Ordinul naţional Steaua României în grad de Cavaler, cu ocazia împlinirii vârstei de 88 de ani, pentru îndelungata şi prodigioasa carieră artistică pusă în slujba cântecului românesc, prin care a încântat sufletele a numeroase generaţii.

Cântăreţul Gică Petrescu.

Cântăreţul Gică Petrescu.

Duminică 18 iunie 2006, ora 18.00, în cadrul galei "Premiile muzicale Radio România Actualităţi" a fost programat şi un premiu special: "Cântecul e viaţa mea" pentru Gică Petrescu. Nu a mai apucat să se bucure de el, pentru că s-a stins din viaţă în dimineaţa aceleiaşi zile, în vârstă de 91 de ani.

Corpul neînsufleţit al lui Gică Petrescu a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar ulterior a fost dus la capela din Cimitirul Bellu, unde a şi fost înmormântat.

Şlagăre cântate de Gică Petrescu

* Astă seară nimeni să nu doarmă
* Aş vrea anii tinereţii
* Căsuţa noastră
* Cântă-mi lăutar!
* Cel mai frumos tango din lume
* De ce e viaţa sucită
* Dragi prieteni, sus paharul
* Dragoste, bătu-te-ar vina
* Dragostea se ţine scai de mine
* Du-mă acasă, măi tramvai
* Fetiţele din Bucureşti
* Hai noroc şi iar noroc
* Hai să bem un păhărel
* Ionel, Ionelule
* La crâşma din Ferentari
* Of, of, of, măi şpriţule
* Sanie cu zurgălăi
* Să-mi cânţi cobzar
* Sus paharul
* Tinereţe fugi de mine
* Trece timpul
* Uite aşa aş vrea să mor
* Zi una mai săltăreaţă

Un clujean printre nomazii Samburu

Ca să ajungă teafăr la destinaţie, în munţi, a mers în plus două zile. A ocolit, spre a nu ieşi în calea tâlharilor înarmaţi cu mitraliere Kalaşnikov, care fură tot, de la mâncare, până la maşină, iar de multe ori nu ezită chiar să ucidă. Călătoria a făcut-o după ce şi-a petrecut luna de miere pe insula Lamu, din arhipelagul cu acelaşi nume, unde a vizitat parcuri naţionale, a avut parte de odihnă şi s-a bucurat de un voiaj cu barca.

Pentru a doua oară în Kenya
Asistent universitar la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, Andrei Mihalca a ajuns în Kenya pentru al doilea an consecutiv în toamna lui 2007. "Am fost eu cu un coleg din Cehia, prin intermediul unui program finanţat de fundaţia americană Continental New Life International. Cu ajutorul lor, medicii veterinari vaccinează câinii şi pisicile din zonele aride, împotriva rabiei", explică Andrei. Cei care s-au bucurat de această iniţiativă au fost crescătorii nomazi de animale din tribul Samburu, situaţi în nordul Kenyei, în zona munţilor Kulal şi Ngyiru. Pe lângă oi, vaci, capre şi cămile, aceştia ţin şi câini şi pisici, asemenea europenilor. Băştinaşii nu au, însă, mare beneficiu de pe urma câinilor, mai ales că turmele sunt atacate cel mai adesea de leoparzi.

Merge două zile ca să-şi verifice mail-urile
"Cel mai apropiat oraş era la 300 de kilometri, adică la o zi de mers cu maşina", povesteşte Andrei Mihalca, subliniind că apa şi curentul erau un adevărat lux acolo. Clujeanul şi colegul său ceh au avut sprijinul unui ghid şi al fratelui acestuia, care le-au explicat celor din triburi de ce au nevoie de ajutorul lor. "Am lucrat bine cu oamenii, care s-au bucurat că eram acolo. Noi le-am vaccinat câinii şi le-am dat şi carnete de sănătate, pe care am văzut că le-au păstrat", afirmă asistentul universitar. Asta, în condiţiile în care oamenii întâlniţi acolo nu aveau vreun fel de act. În schimb, mulţi aveau telefoane mobile, acestea reprezenând unul dintre cele mai ieftine mijloace de comunicare. "Există o antenă de telefonie mobilă în zonă. Cu Shukri Lasapicho, ghidul nostru, păstrăm legătura prin e-mail. Merge vreo două zile spre sud, ca să şi-l verifice", detaliază clujeanul.

Au mai multe neveste
Membrii tribului Samburu practică poligamia, dar şi circumcizia ritualică. "E o legătură foarte puternică între bărbaţii care au fost circumcişi în acelaşi timp, pe la vreo 12 ani. Ei se însoară la 24-25 de ani, după ce îşi adună animale, pentru a-şi cumpăra soţia de la familie. Pot avea oricâte soţii, iar prima le devine un fel de mamă celorlalte", povesteşte cadrul didactic. Potrivit spuselor acestuia, o femeie este evaluată în vaci, cămile, oi şi - obligatoriu - doi saci de zahăr de trestie cam la echivalentul a 10.000 de euro. În noaptea nunţii, femeile trec printr-un ritual de clitoridectomie (li se extirpă clitorisul), contestat vehement de occidentali, pentru că este văzut ca o formă de mutilare genitală, dar la care triburile nu vor să renunţe. Astfel încât, neavând încotro, reprezentanţii misiunilor creştine din zonă le dau băştinaşilor instrumente sterile, pentru a evita infecţiile.

Pericolul hoţilor
Înainte să ajungă în Kenya, asistentul universitar din Cluj s-a asigurat că îşi ia toate mijloacele de protecţie pentru a nu se îmbolnăvi: s-a vaccinat contra febrei galbene şi a luat tablete împotriva malariei. În schimb, a avut parte de peripeţii chiar înainte să urce în munţi. "Am ajuns în sezonul ploios, iar tâlharii acţionează atunci, când pun bolovani pe drum, în zone umede, unde trebuie să te opreşti", povesteşte Andrei Mihalca. Prin urmare, a luat-o pe o cale ocolită, ceea ce a însemnat două zile în plus de călătorie. "Au Kalaşnikovuri şi fură tot. Cel mai tare îi interesează maşina, dar şi mâncarea. De obicei, trag. Noi nu am avut arme", menţionează clujeanul. Chiar şi aşa, acesta se declară fascinat de Kenya, dar şi de oamenii de acolo.

---

Răsfăţ cu fructe de mare
Pentru a-şi asigura hrana, Andrei Mihalca a vizitat supermarketurile din capitala Nairobi. "Am mâncat în general conserve. Fructe nu prea găseai", subliniază asistentul de la Medicină Veterinară. Din când în când, mai cumpăra din sate găini, capre şi peşte. Nu se poate plânge, totuşi, pentru că, înainte să înceapă campania de vaccinare, şi-a petrecut mai bine de două săptămâni în arhipelagul Lamu din Oceanul Indian, alături de soţia sa, în luna de miere. Acolo, spune el, s-a bucurat de fructe din belşug, dar şi de fructe de mare, care erau ieftine.

---

"Băştinaşii sunt foarte fericiţi până când îşi dau seama că noi avem valori diferite. Vor tot ce avem noi. Au cerut aparate foto, laptop"
Andrei Mihalca
from clujeanul.ro

MIHAIL KOGALNICEANU

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din România.

"N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume", afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.

Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al razeşilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În 1839, redactează "Foaea sătească a prinţipatului Moldovei", publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărâtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României.

REFERINŢE

• Maria Platon, Dacia literară supt redacţia lui Mihail Kogălniceanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972
• Constantin Schifirneţ, Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
• Constantin Schifirneţ, Formele fără fond, un brand românesc (Realismul organic. Mihail Kogălniceanu), Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2007
• Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu. 1817-1891. Biobibliografie, Ed. Enciclopedică Română/ Ed. Militară, Bucureşti, 1971
• Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu istoric, Ed. Junimea, Iaşi, 1974
• Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, arhitect al României moderne, Ed. Institutul European, Iaşi, 2005
• A.D. Xenopol , Michail Kogalniceanu, 1895

Legături externe

• en Mihail Kogălniceanu - Biografia

SCRIITORUL VINTILĂ CORBUL, SCENARISTUL FILMULUI "NEA MĂRIN MILIARDAR", A ÎNCETAT DIN VIAŢĂ

Scriitorul Vintilă Corbul a murit miercuri, la locuinţa sa din Paris. În vârstă de 91 de ani, Vintilă Corbul era grav bolnav. Scriitorul a fost internat, în ultimele luni, la o clinică în apropiere de Versailles. Vintilă Corbul rămâne un nume de referinţă pentru literatura românească. Printre cele mai cunoscute cărţi ale sale se numără „Căderea Constantinopolelui”, editată în limbile franceză, greacă şi arabă. În Franţa, cartea a fost popularizată sub formă de teatru radiofonic.

"Cenuşă şi orhidee la New York" este prima carte apărută cu semnăturile Vintilă Corbul şi Eugen Burada şi pune bazele unei colaborări de aproape 29 de ani. Este unul dintre romanele trecute pe lista neagră de regimul Ceauşescu. A scris scenariile filmelor "Nea Mărin Miliardar", "Revanşa", "Un comisar acuză", "Duelul" - filme regizate de Sergiu Nicolaescu.

Antena 3

DIMITRIE CANTEMIR

Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 - d. 1723), domn al Moldovei (1693 şi 1710 - 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

Viaţa şi cariera politică

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silişteni din judeţul Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a fost luat ostatic la Constantinopol, unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

Din luna martie 1693 până în luna aprilie a aceluiaşi an, după moartea tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război turco-austriac a efectuat o călătorie în Europa Centrală, ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia de a se convinge de unitatea lingvistică a poporului român. Antioh, fratele mai mare şi-a însuşit întreaga moştenire, lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh, acesta fiind ales domn.

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino, Casandra, care i-a dăruit mai mulţi copii, între care viitorul poet, deputat de Bucureşti, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici Cantemir (1709 - 1744).

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă s-a orientat înspre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei Imperiului Rus, aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (1710 - 1711) s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Dimitrie Cantemir - cărturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.



Opere principale

* Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.

* Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.

* Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.

* Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.

* Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în română (1719 - 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.

* Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.

Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

* Prima parte este consacrată descrierii geografice a Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul timpului.

* În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi, înmormântări.

* În ultima parte a lucrării există informaţii despre graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română, iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi folclorul.

Alte opere

* Compendium universae logices institutionis (Prescurtare a sistemului logicii generale)
* Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a monarhiilor)
* Sistema religiae mahomedane
* Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)

Kitab-i-musiki, Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în perioada vieţii acestuia din Istanbul. Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii. Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul lui Cantemir).

Bibliografie

• Istoria filosofiei moderne şi contemporane, Editura Academiei, Bucureşti, 1984

Predecesor: Constantin Cantemir	Domnitor al Moldovei 1693	Succesor: Constantin Duca
Predecesor: Nicolae Mavrocordat	Domnitor al Moldovei 1710 - 1711	Succesor: caimacan Lupu Costachi

IULIU MANIU

Iuliu Maniu (n. 8 ianuarie 1873, Bădăcin, în apropiere de Şimleu Silvaniei - d. 5 februarie 1953, Sighet ), politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoare.

Originea şi studiile

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 în localitatea Bădăcin, comuna Pericei, judeţul Sălaj. Şi-a efectuat studiile liceale la Zalău, iar pe cele universitare (Facultatea de Drept) la Cluj, Bucuresti şi Viena, unde a devenit doctor in drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde şi-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma.

Cariera politică

Şi-a început cariera politică în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere. În condiţii vitrege de discriminare politică şi socială din Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul şi intransigenţa.

Împreună cu personalităţi de primă mărime ale mişcării naţionale româneşti din Transilvania şi ale Partidului Naţional Român, precum Vasile Goldiş, Gheorghe Pop de Băseşti, viitorul patriarh Miron Cristea, şi alţii, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. În cuvântarea pe care a ţinut-o cu ocazia Adunării naţionale de la Alba Iulia, Maniu a spus: "Privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale ca la un triumf al libertăţii româneşti". Pe 2 decembrie 1918 a fost ales în funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator.

După dizolvarea Consiliului Dirigent în anul 1920 relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit. Acuzând favorizarea PNL şi împingerea intelectualităţii ardelene într-un con de umbră, Maniu a refuzat să voteze Constituţia din 1923, considerând-o prea centralistă şi invocând chestiuni de principiu. Partidul Naţional Român din Transilvania a reclamat prin vocea lui Iuliu Maniu faptul că modificarea Constituţiei din 1866 putea fi făcută doar prin alegerea unei Adunări Constituante, aşa cum era prevăzut la art. 128. În loc să procedeze astfel, guvernul condus de Ion I. C. Brătianu a profitat de faptul că PNL-ul câştigase alegerile din martie 1922, şi nevrând să rişte alegerea unei constituante, a pus Senatul şi Camera Deputaţilor să voteze la 26 martie respectiv 27 martie 1923 o nouă constituţie, folosindu-se astfel de majoritatea de care dispunea în Parlament. Alegătorii din martie 1922 nu-i învestiseră pe cei pe care i-au ales cu dreptul de a modifica Legea Fundamentală, ci aleseseră un parlament obişnuit, cu puteri obişnuite, care trebuia să se supună prevederilor Constituţiei, nefiind deasupra ei. Aşadar nici nu se poate vorbi despre un "vot în constituantă", căci nu a existat o constituantă, ci parlamentul a fost deturnat şi instrumentalizat să facă ceva ce nu intra în competenţa şi atribuţiunile sale. De aceea Maniu nu a recunoscut Constituţia din 1923, afirmând că ar fi nulă de drept, ea neprovenind de la o adunare abilitată. În mai multe rânduri Iuliu Maniu a reclamat faptul că noua constituţie nu a făcut nimic altceva decât să cimenteze oligarhia din Vechiul Regat, oligarhie aflată sub influenţa PNL-ului.



Iuliu Maniu nu a participat la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria la Alba-Iulia, ceremonia fiind monopolizată de ierarhii ortodocşi, deşi o mare parte a românilor din Transilvania erau la acea vreme greco-catolici. Diverşi autori din epocă au pus aceste acţiuni pe seama orgoliului lui Maniu, fără să analizeze cauzele mai profunde ale atitudinii sale.

Partidul Naţional Român din Transilvania s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, constituind Partidul Naţional Ţărănesc. Iuliu Maniu a fost preşedinte al partidului (1926-1933 şi 1937-1947) şi de trei ori prim-ministru al României între 1928 şi 1933.

Pentru a aduce PNŢ la putere, Maniu s-a implicat în organizarea unor proteste publice împotriva guvernelor PNL (manifestaţiile din mai 1928) şi a plănuit efectuarea „Marşului asupra Bucureştiului”, un marş al ţăranilor ardeleni la Bucureşti, după modelul Marşului asupra Romei al lui Mussolini. În plan extern a colaborat cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon si a frontierelor româno-ungare. A căutat aducerea înapoi pe tron a lui Carol Caraiman, sub anumite condiţii, cu care acesta a fost de acord. În cadrul acestor inţelegeri a intrat şi plănuita încoronare a lui Carol la Alba Iulia, pentru care manifestele au fost imprimate în Ungaria. Întreaga acţiune a fost dejucată de serviciile române de informaţii, care au obţinut de la guvernul englez expulzarea lui Carol din Marea Britanie (unde acesta astepta desfasurarea evenimentelor). Carol a fost în cele din urmă adus în 1930 pe tronul României tot cu ajutorul lui Maniu. În schimb, Carol a dus imediat o politică proprie, nu a mai recunoscut cele promise (că-şi va relua căsnicia cu regina Elena, mama regelui Mihai etc.) şi l-a înlăturat pe Maniu rapid de la guvernare.



În ultimul deceniu de viaţă a fost implicat în politică ca opozant al regimului lui Ion Antonescu (fara insa a se implica in actul de la 23 august 1944), apoi - după 23 august 1944 - luptând împotriva preluării ţării de către comunişti, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale.

A fost arestat de autorităţile comuniste şi judecat pentru "înaltă trădare" în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentinţa dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la temniţă grea pe viaţă. Având 75 de ani, era practic o condamnare la moarte. Dupa o perioada de detentie in inchisoarea Galati, a fost transferat, impreuna cu alti lideri national-taranisti la Sighet. Iuliu Maniu s-a stins din viata la 5 februarie 1953 în penitenciarul de la Sighet, cadavrul său fiind aruncat într-o groapă din Cimitirul Saracilor, de la marginea orasului Sighet.

Iuliu Maniu a fost unul din cei mai importanţi oameni politici dintre cele două războaie mondiale. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulţi români, în timpul anilor grei ai dictaturii staliniste, simbolul speranţei şi al dorinţei de libertate.

" ... Pe mine nu reuşesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu mi le schimb, eu ce cred că este bine pentru ţară şi pentru neam, asta fac". (Iuliu Maniu)

Henri Coanda

Henri Marie Coandă (n. 7 iunie 1886 - d. 25 noiembrie 1972) a fost un academician şi inginer român, pionier al aviaţiei, fizician, inventator, inventator al motorului cu reacţie şi descoperitor al efectului care îi poartă numele.

Biografie

Henri Coandă s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui fusese generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematici la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.

Încă din copilărie viitorul inginer şi fizician era fascinat de miracolul vântului, după cum mai târziu îşi va aminti.

Henri Coandă a fost mai întâi elev al Şcolii Petrache Poenaru din Bucureşti, apoi al Liceului Sf. Sava (1896) unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iaşi (1899). Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major şi îşi continuă studiile la Şcoala de ofiţeri de artilerie, geniu şi marină din Bucureşti.

Detaşat la un regiment de artilerie de câmp din Germania (1904), este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice şi mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construieşte un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, şi la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în ţară şi e încadrat ofiţer activ în Regimentul 2 de artilerie. Datorită firii sale şi spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut şi obţinut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâştigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan - Teheran - Tibet. La întoarcere pleacă în Franţa şi se înscrie la Şcoala superioară de aeronautică şi construcţii, nou înfiinţată la Paris (1909), al cărei absolvent devine în anul următor (1910), ca şef al primei promoţii de ingineri aeronautici.

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel şi savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obţină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile şi a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă (de fapt un avion cu reacţie, fără elice, numit convenţional Coandă-1910) pe care l-a prezentat la al doilea Salon internaţional aeronautic de la Paris (1910).

În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experienţă, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare şi a luat foc. Din fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima şi câteva contuzii minore pe faţă şi pe mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului şi savanţilor vremii.



Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviaţie din Bristol, Anglia şi a construit avioane cu elice de mare performanţă, de concepţie proprie. În următorii ani se întoarce în Franţa, unde a construit un avion de recunoaştere (1916) foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacţie, primul tren aerodinamic din lume şi altele. În 1934 obţine un brevet de invenţie francez pentru Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi efect Coandă, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacţie. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentaţia aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet şi altele.

Henri Coandă revine definitiv în ţară în 1969 ca director al Institutului de creaţie ştiinţifică şi tehnică (INCREST) şi moare la Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

Invenţii şi descoperiri

Avionul cu reacţie al lui Coandă (realizat în 1910) - Coandă-1910.

* Platformă mobilă pentru experimente aerodinamice. Dispozitivul era montat pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Astfel a putut face determinări cantitative aeronautice, folosind un tunel de vânt cu fum, o balanţă aerodinamică şi o cameră fotografică specială, de concepţie proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcţional pentru viitoarele sale avioane.
* 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un avion dublu motor cu o singură elice.
* 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează câteva avioane "clasice" (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câştigă premiul întâi la Concursul internaţional al aviaţiei militare din Anglia.
* 1914-1916: Henri Coandă lucrează la Dalauney-Belleville Airplanes în Saint Denis. Aici proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a şi participat.
* Invenţia unui nou material de construcţie, beton-lemnul, folosit pentru decoraţiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iaşi, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
* 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.
* În Golful Persic inventatorul român construieşte un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.
* Efectul Coandă. Primele observaţii le face cu ocazia studierii primului avion cu reacţie din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările şi gazul incandescent ieşite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după peste 20 de ani de studii ale lui şi altor savanţi, inginerul român a formulat principiul din spatele aşa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.

Bibliografie

* Petru Costinescu, Nicolae M. Mihăilescu, Mihai Olteneanu, Inventatori români, ediţiile I şi şi a II-a, editurile AGIR şi OSIM, Bucureşti, 1999 şi 2000.

Legături externe

• Biografia lui Coandă la situl Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci
• Despre Henri Coandă, la Aviatori.ro.
• Listă cu primele zboruri
• Muzeul Tehnic " Prof. Ing. Dimitrie Leonida"

AUREL VLAICU

Aurel Vlaicu (n. 6/19 noiembrie 1882, Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Băneşti, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. În cinstea lui, comuna Binţinţi se numeşte astăzi Aurel Vlaicu.

Biografie
A terminat Colegiul Reformat al Liceului Calvin din Orăştie, care din 1919 încoace a fost numit "Liceul Aurel Vlaicu", luându-şi bacalaureatul la Sibiu în 1902.

Şi-a continuat studiile inginereşti la Universitatea din Budapesta şi Ludwig-Maximilians-Universität München, în Germania, obţinându-şi diploma de inginer în 1907. După ce a lucrat ca inginer la uzinele Opel în Rüsselsheim. În 1908 se întoarce la Binţinţi unde construieşte un planor cu care efectuează un număr de zboruri în 1909. În toamna lui 1909 se mută în Bucureşti şi începe construcţia primului său avion, Vlaicu I, la Arsenalul Armatei. Avionul zboară fără modificări (lucru unic pentru începuturile aviaţiei mondiale) în iunie 1910. În anul 1911 construieşte un al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii memorabile (1 premiu I si 4 premii II) la mitingul aerian de la Aspern, Austria. Concursul a reunit între 23 şi 30 iunie 1912 42 piloţi din 7 ţări, dintre care 17 din Austro-Ungaria, 7 germani, 12 francezi printre care si Roland Gaross, cel mai renumit pilot al vremii, un rus, un belgian, un persan şi românul Vlaicu. Cel mai mare ziar vienez, [1] se exprima astfel despre zborurile lui Vlaicu: "Minunate şi curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chair de zburător, cu două elici, între care şade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) maşina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovaţii furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit." [2].

La 13 septembrie 1913, în timpul unei încercări de a traversa Munţii Carpaţi cu avionul său Vlaicu II, s-a prăbuşit în apropiere de Câmpina, se pare din cauza unui atac de cord.[3]

În anul urmator, prietenii săi Magnani şi Silişteanu finalizează construcţia avionului Vlaicu III, şi cu ajutorul pilotului Petre Macavei, efectueaza câteva zboruri scurte. Autorităţile vremii interzic continuarea încercărilor; în toamna anului 1916, în timpul ocupaţiei germane, avionul este expediat la Berlin. A fost văzut ultima dată în anul 1940.

Note

1. ^ Neue Freie Presse
2. ^ Enigme ale istoriei române, p.94
3. ^ Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.408

Legături externe

• Despre Aurel Vlaicu, la Aviatori.ro.

TRAIAN VUIA

Traian Vuia (n. 17 august 1872, d. 3 septembrie 1950) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei. În 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul.

Date biografice

Traian Vuia s-a născut în 1872 la Surducu Mic în judeţul Timiş, România. Părinţii săi au fost preotul Simion Popescu şi Ana Vuia. A urmat cursurile primare la Bujor (azi Traian Vuia) şi Făget. Între 1884 şi 1892, urmează liceul la Lugoj. Aici petrece mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta şi încuraja mai târziu în cariera sa.

Vuia dovedeşte de când urma cursurile primare, şi apoi secundare, o atracţie irezistibilă şi o predilecţie pentru mecanica aplicată.[1] La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic iar micul Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmăreşte atent detaliile lor şi încearcă să construiască altele mai perfecţionate. Ajuns la liceu, Vuia îşi însuşeşte noţiuni de fizică şi mecanică şi nu se mai mulţumeşte să construiască zmeie ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forţele care acţionează la lansarea şi menţinerea lui în aer, condiţiile de echilibru, etc.

După absolvirea bacalaureatului în 1892, Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secţia mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept şi va practica în birouri de avocaţie din Banat pentru a-şi putea asigura mijloacele de trai. Astfel o bună parte din studenţia lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspiraţii şi aptitudini. Tânărul reuşeşte însă şi în domeniul ştiinţelor juridice. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în Ştiinţe Juridice cu teza: "Militarism şi industrialism, regimul de Status şi contractus".

După terminarea facultăţii Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman şi începe să-şi construiască primul aparat de zbor, pe care-l numeşte aeroplan-automobil. Datorită lipsurilor financiare, nu reuşeşte să-şi ducă la capăt proiectul şi decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902. Vuia spera că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanţeze proiectul, mai ales a pasionaţilor de aerostate însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o maşină zburătoare cu o densitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. Vuia merge la Victor Tatin, un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model experimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect dar încearcă şi să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipseşte un motor adecvat şi este instabil. Vuia însă continuă să-şi promoveze proiectul şi-l trimite Academiei de Ştiinţe de la Paris pe 16 februarie, 1903, prezentând posibilitatea de a zbura cu un aparat de zbor mai greu decât aerul cât şi procedura de decolare. Academia îi respinge proiectul cu motivaţia că ar fi prea utopic, cu menţiunea că:

Problema zborului cu un aparat care cântăreşte mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată şi nu este decât un vis.

În ciuda acestor obstacole, Vuia nu renunţă la proiect şi se înscrie pentru un brevet, acordat pe 17 august 1903 şi publicat pe 16 octombrie 1903. Invenţia brevetată se numeşte aeroplan automobil.

Vuia I

"Vuia I", 18 martie 1906

În iarna lui 1902-1903, Vuia începe construcţia aparatului, perfecţionând până în minime detalii planurile originale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj'. Se loveşte din nou de probleme de natură financiară dar reuşeşte să le depăşească, ajutat şi de mentorul său Coriolan Brediceanu. În toamna lui 1904 începe să-şi construiască şi un motor, tot invenţie personală. În1904 obţine un brevet pentru această invenţie în Marea Britanie. Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Aparatul este gata în decembrie, după ce i se montează motorul, şi este numit Vuia I. Avea prevăzută o greutate totală de 250kg, o suprafaţă de susţinere de 14 m² şi un motor de 20 CP. Primele experimente au început în 1905, ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a căpăta experienţă în manevrarea lui.

Pe 18 martie 1906 la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După o acceleraţie pe o distanţă de 50 de metri, aparatul s-a ridicat la o înălţime de aproape un metru, pe o distanţă de 12 m, după care elicele s-au oprit şi avionul a aterizat.

Multe ziare din Franta, Statele Unite şi Marea Britanie au scris despre primul om care a zburat cu un aparat mai greu decât aerul, echipat cu sisteme proprii de decolare, propulsie şi aterizare. De atunci a fost scoasă în evidenţă şi propagată ideea că Vuia a reuşit cu aparatul său să decoleze de pe o suprafaţă plată, folosind numai mijloace proprii, "la bord", fără "ajutor extern" (pantă, cale ferată, catapultă, etc.). Totuşi, au fost şi mai există multe contradicţii şi dezbatere asupra definiţiei de primul aeroplan.

În continuare va mai breveta şi construi diferite invenţii, spre exemplu un generator de abur în 1925, sau două elicoptere între 1918 şi 1922. La 3 septembrie 1950 se stinge din viaţă la Bucuresti, fiind înhumat în cimitirul Bellu.

Carte poştală cu Vuia şi avionul său

A fost ales membru de onoare al Academiei române, pe 27 mai 1946.
Este înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.
Astăzi Aeroportul Internaţional Timişoara îi poartă numele.

Vezi şi

• Listă cu primele zboruri

Bibliografie

• ^ George Lipovan, Traian Vuia - un pionier al aviaţiei moderne, Editura Facla, Timişoara 1972

Legături externe

• Expoziţia Memorială Traian Vuia
• Biografie
• Traian Vuia la situl Bibliotecii Academiei Române (documente reproduse)
• Despre Traian Vuia, la Aviatori.ro.
• en Despre Traian Vuia pe site-ul Early aviators
• en Biografia lui Traian Vuia pe site-ul Dr. Russell Naughton
• en 1920 Patent: US1347424 "Propelling, tractive, and supporting apparatus"
• en 1922 Patent: US1423636 "Flying machine "
• en Alte patente ale lui Traian Vuia
• fr Montesson, berceau de l’aviation mondiale
• Mormântul lui Traian Vuia
• O scrisoare a lui Traian Vuia către George Dobrin din 1922

Nicolae Ceausescu

A marcat istoria recentă a României într-un mod hotărâtor. La 11 ani era ucenic cizmar, iar la 47 ajungea în fruntea statului. A fost conducătorul comunist al României timp de 24 de ani. Împlinire măreaţă a epocii de aur, Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând locul doi, după Pentagon.

Nicolae Ceauşescu (n. 26 ianuarie 1918, Scorniceşti - d. 25 decembrie 1989, Târgovişte) a fost conducătorul Republicii Socialiste România din 1965 şi până la căderea regimului comunist în această ţară, survenită în 22 decembrie 1989, cu puţin timp înaintea execuţiei sale.

Copilăria şi începuturile carierei politice

Ceauşescu s-a născut în satul Scorniceşti, judeţul Olt, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de ţărani. La vârsta de 11 ani, după absolvirea şcolii primare, Ceauşescu pleacă la Bucureşti, unde se angajează ca ucenic cizmar.

În 1932 devine membru al Partidului Comunist Român, formaţiune politică aflată în ilegalitate la acea vreme. În 1933 este arestat pentru prima oară, pentru agitaţie comunistă în timpul unei greve. În 1934 urmează încă trei arestări – pentru colectare de semnături în sprijinul eliberării unor muncitori feroviari acuzaţi de activitate comunistă şi pentru alte acţiuni similare. În urma acestor arestări, este etichetat de autorităţile vremii drept „agitator comunist periculos”, precum şi „distribuitor activ de material de propagandă comunistă şi antifascistă”. După eliberarea din detenţie, Ceauşescu dispare pentru o vreme în „subteran”, dar în 1936 este din nou arestat, de data aceasta fiind condamnat la doi ani de închisoare şi încarcerat la Închisoarea Doftana.

În 1939 o întâlneşte pe Elena Petrescu, cu care se căsătoreşte în 1945 – aceasta va avea o influenţă crescândă asupra carierei sale politice pe parcursul următoarelor câteva decenii şi va fi executată alături de el în 1989. Ceauşescu e arestat şi condamnat din nou în 1940, iar în 1943 este transferat la închisoarea de la Târgu Jiu, unde împarte celula de detenţie cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, în scurt timp devenind protejatul acestuia. După cel de-al doilea război mondial, în timp ce controlul sovietic asupra României devenea tot mai pronunţat, Ceauşescu este numit ca secretar al Uniunii Tineretului Comunist – U.T.C. - (1944-1945).

După acapararea puterii de către comunişti în 1947, Ceauşescu devine ministru al agriculturii, iar mai apoi ministru-adjunct al forţelor armate în regimul lui Gheorghiu-Dej. În 1952, devine membru al Comitetului Central (CC) al Partidul Muncitoresc Român(PMR), la doar câteva luni după eliminarea "fracţiunii moscovite" (condusă de Ana Pauker) din conducerea partidului. În 1954, Ceauşescu devine membru plin al Biroului Politic al PMR, iar ulterior ajunge să ocupe poziţia numărul doi în ierarhia PMR.



Ceauşescu la conducerea României
La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat). Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român. În acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.).

În 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia. La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic (aparent) independent faţă de Uniunea Sovietică. În anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia. Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale.

În 1974, Ceauşescu îşi asumă titlul de Preşedinte al Republicii Socialiste România. Pe plan extern, Ceauşescu urmează un curs aparent independent faţă de cel Moscovei şi al majorităţii ţărilor blocului comunist. In CAER, la indicaţia lui, delegaţiile române se opun la toate propunerile venite din partea URSS. De exemplu, România este una dintre cele doar două ţări comuniste care a participat la Jocurile Olimpice organizate la Los Angeles, în Statele Unite ale Americii în 1984. De asemenea, România este singura ţară din blocul răsăritean, cu excepţia URSS, care la acea vreme, întreţinea relaţii diplomatice cu Comunitatea Europeană, cu Israelul si cu R.F.Germania. Un tratat incluzând România pe lista ţărilor favorizate de Comunitatea Europeană este semnat în 1974, iar în 1980 este semnat un acord vizând schimburile de produse industriale între România şi Comunitatea Europeană. Acest fapt a determinat vizitarea oficială a României de către doi preşedinţi ai Statelor Unite ale Americii (Nixon si Ford).

În ciuda cursului independent în relaţiile politice internaţionale, introdus încă de Gheorghiu Dej, Ceauşescu se opune cu încăpăţânare introducerii oricăror reforme liberale pe plan intern. În anii ’80, după venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice, opoziţia lui Ceauşescu faţă de linia sovietică este dictată în principal de rezistenţa lui faţă de de-stalinizare. Securitatea continuă să îşi menţină controlul draconic asupra mediilor de informare şi înăbuşă în faşă orice tentativă de liberă exprimare şi opoziţie internă.
Cu prilejul vizitelor efectuate în 1971 în China şi Coreea de Nord, Ceauşescu e fascinat de ideea transformării naţionale totale, aşa cum era ea prefigurată în programul Partidului Muncitoresc Coreean şi deja pusă în aplicare sub egida Revoluţiei Culturale din China. La scurtă vreme după întoarcerea sa în ţară, Ceauşescu începe transformarea sistemului autohton după modelul nord-coreean, influenţat fiind de filozofia preşedintelui Kim Il Sung (Juche). Cărţi nord-coreene pe această temă sunt traduse în română şi distribuite pe scară largă în ţară.

Începând cu 1972, Ceauşescu trece la punerea în aplicare a unui proiect de "sistematizare" a localităţilor urbane şi rurale. Prezentat de către maşina de propagandă ca fiind un pas major pe calea "construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate", programul debutează la sate prin demolări în masă ale gospodăriilor ţărăneşti şi strămutarea familiilor afectate în apartamente de bloc. Demolarea satelor este de fapt o încununare a politicii de industrializare forţată, care a dus la destructurarea societăţii rurale Româneşti. Apogeul acestui program a fost însă reprezentat de demolarea a numeroase monumente istorice, inclusiv biserici şi remodelarea Bucureştiului în stil ceauşist (peste o cincime din centrul capitalei a fost afectată). Casa Poporului (actualmente sediul Parlamentului) se numără printre cele mai mari construcţii din lume, ocupând in aceasta privinţă locul doi, după Pentagon. Proteste venite din partea unor organizaţii neguvernamentale internaţionale au jucat un rol important în stăvilirea acestor planuri megalomane şi probabil în salvarea a ceea ce a mai rămas din monumentele istorice aflate pe lista neagră a dictatorului.
Fuga lui Pacepa

În 1977, Ion Mihai Pacepa, pe atunci director adjunct al Departamentului de Informaţii Externe (spionaj) al Securităţii, părăseşte ţara şi obţine azil politic în Statele Unite. Plecarea lui Pacepa dă o grea lovitură regimului comunist, iar încercările lui Ceauşescu de a restructura Securitatea nu reuşesc să-i îndepărteze pe toţi colaboratorii lui Pacepa şi să limiteze pierderile. În cartea sa Red Horizons: Chronicles of a Communist Spy Chief (ISBN 0895265702) (în româneşte: Orizonturi roşii: Cronicile unui spion comunist), apărută în 1986, Pacepa dezvăluie detalii despre colaborarea regimului Ceauşescu cu organizaţii teroriste arabe, activităţile intense de spionaj contra industriei americane, precum şi planurile bine ticluite de a atrage susţinere politică din partea lumii occidentale. După plecarea lui Pacepa, izolarea României pe plan internaţional se accentuează, paralel cu o înrăutăţire a situaţiei economice. Serviciile străine de informaţii îşi intensifică eforturile de infiltrare a Securităţii, în timp ce controlul lui Ceauşescu asupra aparatului începe să se clatine.




Dictatura şi cultul personalităţii
Începând cu anii ’70, Ceauşescu devine obiectul unui cult al personalităţii tot mai deşănţat, nemaiîntâlnit în Europa de la moartea lui Stalin. În acest context, poeţii proletcultişti joacă un rol important. Dictatorul era calificat adesea drept “geniul Carpaţilor” sau “marele conducător”, iar consoarta sa, de altfel semi-analfabetă, drept “savant de renume mondial” şi "mama iubitoare" a poporului. La o şedinţă de deschidere a Marii Adunări Naţionale, Ceauşescu îşi face apariţia purtând un sceptru, similar cu cele folosite de monarhi. Astfel de excese îl determină pe pictorul Salvador Dali să-i trimită dictatorului o telegramă de “felicitare”. Cotidianul central al partidului - Scînteia - nesesizând tonul ei vădit ironic, publică textul integral al telegramei.

Pentru a evita noi situaţii de “gen Pacepa”, Ceauşescu numeşte membri ai propriei familii, în frunte cu Elena, în funcţii cheie de conducere.

Statura politică a lui Ceauşescu

Pe parcursul "Epocii Ceauşescu", România devine al patrulea mare exportator european de armament. În pofida acestui fapt, se pare că [necesită citare] fostul şef de stat se visa laureat al Premiului Nobel pentru Pace. În acest sens, Ceauşescu face mari eforturi pentru a obţine statutul de mediator în conflictul israeliano-palestinian, (România fiind singura ţară in contact oficial cu ambii beligeranţi). Mai mult, în anii ’80, el a organizat un referendum pentru aprobarea reducerii personalului Armatei Române cu 5%. Acesta nu îl împiedică să oblige liceenii la pregătire militară, sub forma Detaşamentelor P.T.A.P., să oblige studentele să facă armata, o zi pe săptămână, în primii 3 ani de facultate, şi să organizeze pregătirea militară a tuturor oamenilor muncii, sub forma Gărzilor Patriotice. În aceeaşi perioadă, la iniţiativa dictatorului, sunt convocate frecvent mari "adunări populare" pentru susţinerea păcii mondiale - la care oamenii sunt obligaţi să se prezinte. Principiul "neamestecului în treburile interne" este intens promovat de către Dictatorul care dorea ca nimeni din exterior să nu-l acuze pentru dezastrul în care se afundă ţara. Pe măsură ce îşi consolidează puterea, dictatorul devine paranoic: se visează măreţ personaj istoric, pe linia lui Burebista, a lui Decebal şi a marilor Domnitori. Poeţi de curte, precum Adrian Păunescu, îl proslăvesc pe "Marele Cârmaci". Ajutat de istorici obedienţi, „Mult iubitul şi stimatul” îşi permite să modifice Istoria: Mircea cel Bătrân devine "cel Mare", iar Ioan Vodă cel Cumplit devine "cel Viteaz".

Ceauşescu patronează un sistem politic de tip comunist, cu Partid Unic şi alegeri falsificate grosolan: P.C.R. câştigă cu 99,7%. Oamenii se prezintă la alegeri în procent de 99,9% pentru a nu intra în "vizorul" Securităţii. Este clamată o "Democraţie Socialistă" pe care oamenii trebuie să o accepte şi să o laude în public.

Datoria externă

În ciuda regimului său dictatorial, aparenta sa independenţă faţă de Moscova are drept rezultat o atitudine binevoitoare (deşi departe de a fi dezinteresată sau neprofitabilă) din partea Vestului. Regimul Ceauşescu beneficiază de unele împrumuturi pentru finanţarea programelor sale economice. În ultimă instanţă, datoria creată dă lovitura de graţie economiei româneşti. Realizând pericolul adus de datorii, Ceauşescu organizează un referendum şi introduce în constituţia României o clauză care interzicea pe viitor luarea de noi împrumuturi.

În ultimii săi ani la putere, Ceauşescu decide plata datoriilor externe cu orice preţ. În acest scop, o mare parte a producţiei agricole şi industriale a ţării ia calea exportului, privând astfel populaţia până şi de cele mai elementare alimente şi bunuri de consum. Bunurile destinate exportului au standarde de calitate ridicată şi sunt vândute de obicei în pierdere, la preţuri de "dumping". Bunurile destinate consumului intern sunt de calitate inferioară, aşa că oamenii de rând sunt bucuroşi atunci când pot cumpăra bunuri "refuzate la export" din motive calitative. Plata întregii datorii externe, în valoare de 60 de miliarde de lei, se încheie în vara lui 1989, cu câteva luni înaintea căderii regimului comunist. Cu toate acestea, pentru a evita deprecierea monedei româneşti, Ceauşescu a continuat exporturile excesive, acumulând aur în Banca Naţională.

Politica demografică şi sanitară

Stimularea forţată a sporului natural al populaţiei a reprezentat una din priorităţile regimului Ceauşescu. Un element important al acestei politici este reprezentat de abrogarea, în 1966, a decretului din 1957 care permitea avorturile la cerere (la acea dată, avortul nu era permis decât în unele ţări comuniste). Prin decretul 770/1966 se permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină numai pe baza unor stricte indicaţii medicale şi doar în cazuri excepţionale se accepta sacrificarea fătului şi până la şase luni. Acest decret cu putere de lege a fost înăsprit prin Decretul 441 din 26 decembrie 1985, care permitea avorturile doar în cazul femeilor care au depăşit vârsta de 42 de ani sau care au dat deja naştere la cel puţin cinci copii. În teorie, mamele a 5 sau mai mulţi copii ar fi avut dreptul la privilegii substanţiale. Mamele "eroine" a 10 sau mai mulţi copii aveau dreptul la o maşină ARO gratuită, transport gratuit cu trenul, precum şi o vacanţă gratuită pe an într-o staţiune balneară.

În timp ce sporul populaţiei este încurajat, mii de copii sunt abandonaţi în orfelinate, iar rata mortalităţii infantile rămâne cea mai mare din Europa.

Regimul Ceauşescu a ignorat problema epidemiei de HIV/SIDA pe motive ideologice, considerând-o specifică societăţii capitaliste. În România anilor 1980 nu se practica testarea HIV a donatorilor de sânge şi a sângelui pentru transfuzii. Acest fapt, la care se adaugă folosirea de ace de transfuzie inadecvat sterilizate în orfelinate, a condus România pe locul doi în topul infecţiilor pediatrice cu HIV în Europa (în anul 2004 s-a asigurat medicaţia şi tratamentul pentru 6000 de bolnavi de HIV SIDA).

Tensiune crescândă - consecinţele politicii economice falimentare
În 1987, o grevă a muncitorilor din Braşov este înăbuşită violent de către regimul Ceauşescu. Organizatorii sunt supuşi unor presiuni psihologice imense din partea organului represiv - Securitatea - controlat de Partidul unic şi de către dictator. Sunt dispersaţi pe teritoriul ţării şi li se stabileşte domiciliu forţat în diferite oraşe, unde sunt supravegheaţi cu atenţie, mai ales la locul de muncă. Tăcerea mediatică este deplină, presa, radioul şi televiziunea fiind controlate 100%. Se răspândesc zvonuri sumbre despre iradierea greviştilor de la Braşov, cu scopul lichidării lor fizice.

De-a lungul anului 1989, Ceauşescu devine tot mai izolat în lagărul comunist. În august 1989, el propune o întâlnire la vârf pentru a discuta problemele comunismului est-european şi a "apărării socialismului" în aceste ţări. Această propunere este însă respinsă atât de către statele Pactului de la Varşovia, cât şi de către China.

În 1989, Ceauşescu pare a ignora total situaţia dezastruoasă în care se afla ţara. El face referinţă în cuvântările sale la "înaltul nivel de trai" atins sub conducerea sa, fără precedent în istoria României, iar televiziunea naţională arată imagini ale dictatorului vizitând magazine special aprovizionate pentru camera de luat vederi, cu rafturile pline de bunuri alimentare. În acest timp, în numele conceptului de alimentaţie raţională, alimentele de bază (zahăr, ulei, carne) sunt raţionalizate la 1 kg/lună de persoană, iar populaţia trece prin momente extrem de dificile, petrecând nenumărate ore pe zi stând la cozi interminabile în faţa magazinelor alimentare care nu aveau mai nimic de oferit. Produsele de import precum cafeaua sunt înlocuite cu surogate (nechezol). Produsele alimentare pentru export sunt înlocuite pe piaţa internă cu surogate (salamul cu soia) sau subproduse fără căutare la export (picioare şi căpăţâni de porc, numite ironic de popor "adidaşi şi calculatoare"). Întreruperile în alimentarea cu apă, curent electric, gaze naturale devin frecvente, iar blocurile de locuinţe sunt doar ocazional încălzite prin sistemul public de termoficare. Benzina, deşi raţionalizată, devine greu de găsit. Oamenii de rând îndură mizeria, întunericul, frigul şi foamea. Politica economică de planificare centralizată conduce la preţuri aberante, fără nici o legătură cu realitatea economică. Producţia este orientată spre investiţii industriale megalomanice, bunurile de larg consum fiind produse în cantităţi insuficiente. Mai importante decât banii devin "relaţiile", mărfurile sunt vândute "pe sub mână", o criză morală distorsionează întreaga societate. Circulă vorba că o "pilă" în comunism este mai valoroasă decât o moşie în capitalism. Nomenclatura, activiştii de partid, se aprovizionează din magazine speciale şi case de comenzi la care oamenii obişnuiţi (inclusiv membrii de rând ai Partidului) nu au acces.

Peisajul social seamănă teribil cu cel descris de George Orwell în romanul 1984. Oamenii sunt mânaţi în turmă la demonstraţiile de susţinere a regimului şi a dictatorului. Elevii, studenţii şi militarii adună recoltele prin muncă voluntar-patriotică sau practică agricolă, eufemisme folosite pentru munca silnică. (Practica agricolă devine materie "de studiu" anuală în toate facultăţile, nota obţinută având pondere în calcularea mediei de absolvire). Întreaga ţară capătă aspectul unui uriaş lagăr de concentrare, din care unii curajoşi au încercat să scape trecând Dunărea înot, fugind cu câte un mic avion utilitar, sau cerând "azil politic" dacă aveau ocazia să iasă în Occident cu ocazia unor concursuri sportive sau artistice.



Revoluţia din decembrie 1989
Articol principal: Revoluţia română din 1989





Evenimentele sângeroase de la Timişoara şi Bucureşti din decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceauşescu şi a regimului comunist.

Spre exasperarea majorităţii covârşitoare a românilor, Ceauşescu este confirmat în fruntea PCR pentru un nou termen de cinci ani, la Congresul al XIV-lea al PCR din noiembrie 1989. La acest congres Ceauşescu denunţă Pactul Molotov-Ribbentrop şi cere anularea consecinţelor acestuia.

O tentativă a regimului de a-l evacua pe pastorul reformat maghiar László Tőkés din locuinţa parohială pe care o ocupa de drept la Timişoara, pe motiv că acesta ar fi fost mutat la o altă parohie, întâmpină rezistenţă din partea enoriaşilor, care înconjoară casa parohială într-o demonstraţie de sprijin. Acestora li se alătură şi români, iar demonstraţia capătă în scurtă vreme un caracter mai larg, de protest împotriva regimului comunist. Trupe ale armatei, miliţiei şi Securităţii apar la faţa locului la 17 decembrie 1989 şi deschid focul asupra manifestanţilor.

La 18 decembrie 1989, Ceauşescu pleacă într-o vizită oficială în Iran, lăsându-i soţiei sale, Elena, şi altor colaboratori apropiaţi, misiunea de a înăbuşi revolta de la Timişoara. Revolta continuă să ia amploare. După revenirea sa în ţară, la 20 decembrie 1989, Ceauşescu ţine o cuvântare televizată dintr-un studio de televiziune amenajat în incinta clădirii CC al PCR, în care califică evenimentele de la Timişoara drept o încercare din afară de imixtiune în afacerile interne şi de subminare a suveranităţii României. Până la cuvântarea lui Ceauşescu, mediile oficiale de informare evită cu stricteţe orice referinţă la evenimentele care se derulau în Timişoara, singurele surse de informare fiind posturile de radio din afara graniţelor ţării, precum Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. O "adunare populară" în sprijinul regimului este organizată pentru ziua următoare, 21 decembrie, în faţa sediului CC al PCR, într-un loc care, în urma evenimentelor acelei zile, poartă azi numele de Piaţa Revoluţiei. Demonstraţia degenerează în mişcare de răsturnare a regimului. Soţii Ceauşescu, surprinşi de această turnură a lucrurilor, se dovedesc incapabili de a păstra controlul asupra maselor. Populaţia capitalei se adună în Piaţa Revoluţiei, unde se confruntă cu unităţi ale miliţiei şi armatei. Din păcate, raportul de forţe înclină în favoarea forţelor de represiune, bine reprezentate numeric şi bine înarmate, care pînă la miezul nopţii reuşesc să degajeze piaţa şi să aresteze sute de protestatari.

Cu toată întreruperea transmisiunii televizate a demonstraţiei din 21 decembrie, reacţia ineptă şi neajutorată a lui Ceauşescu nu scapă neobservată de telespectatorii din întreaga ţară. Până în dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989, protestele se răspândiseră deja în toate marile oraşe ale României. Moartea în condiţii suspecte a ministrului apărării, generalul Vasile Milea, este anunţată în 22 decembrie de către posturile naţionale de radio şi televiziune. Imediat după acest anunţ, o şedinţă extraordinară a comitetului politic executiv al PCR are loc, sub conducerea lui Ceauşescu, care cu acest prilej anunţă că preia comanda armatei. Ceauşescu mai face o încercare disperată de a se adresa mulţimii adunate în faţa sediului CC, dar fără succes. Protestatarii forţează uşile şi pătrund în sediul CC, iar cuplului Ceauşescu nu îi rămâne decât opţiunea de a fugi cu un elicopter care îi aştepta pe acoperişul clădirii CC.


Sfârşitul lui Ceauşescu
La 22 decembrie 1989, soţii Ceauşescu părăsesc capitala la bordul unui elicopter pilotat de Vasile Maluţan, împreună cu Emil Bobu şi Manea Mănescu. Fac o scurtă escală la Snagov, după care îşi continuă drumul spre Târgovişte, unde abandonează elicopterul. Cei doi fac autostopul şi sunt luaţi in maşină. În final, fiind aflaţi în custodia miliţiei, cei doi sunt predaţi autorităţilor militare.

La 25 decembrie 1989, soţii Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt judecaţi, după un proces sumar de un tribunal militar ad-hoc, condamnaţi la moarte şi executaţi, la câteva minute după pronunţarea sentinţei. Tribunalul respectiv, a cărui legitimitate a fost ulterior contestată, şi-a asigurat un loc special în istorie prin faptul că avocatul însărcinat cu apărarea lui Ceauşescu a făcut front comun cu procurorul, în loc să îşi apere "clientul". Se spune că acest Tribunal ar fi îndeplinit un ordin expres al lui Ion Iliescu, care a preluat Puterea ca urmare a Revoluţiei confiscate de Lovitura de Stat. Conform unui articol din România Liberă, acest tribunal a fost înfiinţat de Ion Iliescu, care nu avea în momentul respectiv nicio calitate oficială, printr-un decret scris de mână într-un WC din sediul MApN[1]. Înaintea execuţiei Elena Ceauşescu a afirmat, fiind pusă în faţă cu executarea separată a fiecăruia şi referindu-se la soţul ei: "Împreună am luptat, împreună murim!", imagini difuzate de documentarul "Doctor horroris causa"[2]. Ambii au fost umiliţi prin a fi legaţi silit la mâini, deşi acceptaseră deja să meargă în mod onorabil la împuşcare[3]. Nicolae Ceauşescu a murit cântând Internaţionala, conform relatărilor unor martori la execuţie.



Privind retrospectiv, procesul şi execuţia cuplului dictatorial apar ca o barbarie. Trebuie însă remarcat faptul că, la vremea respectivă, majoritatea populaţiei a aprobat execuţia ca o pedeapsă potrivită pentru suferinţele pe care Dictatura le-a impus Românilor. Cetăţenii sperau că fanaticii Regimului vor înceta luptele de gherilă urbană odată cu dispariţia "tiranilor". A rămas de altfel neelucidat răspunsul la întrebarea: "Cine-a tras în noi după 22 ?". Se vehiculează de altfel şi scenariul conform căruia o parte dintre "teroriştii" de după 22 Decembrie 1989 ar fi fost agenţi ai Noii Puteri, care acţionau cu dublu scop: de a justifica lichidarea fizică a lui Ceauşescu şi de a inhiba mişcarea populară democratică şi anticomunistă, care ar fi "măturat" Puterea neocomunistă pe care a instaurat-o Lovitura de Stat iliesciană.

Altele

Ceauşescu a avut 3 copii: un fiu, Valentin Ceauşescu ( *1948), o fiică, Zoia Ceauşescu ( *1 martie 1949; † 20 noiembrie 2006) şi un fiu mai tînăr, Nicu Ceauşescu ( *1 septembrie 1951; † 25 septembrie 1996).

Salariul oficial al lui Ceauşescu era de 18000 lei (aproximativ 1200 dolari la cursul oficial de schimb din 1989, având o medie de 14,92 lei, echivalent al salariului mediu din SUA în acea perioada). Din această sumă, Ceauşescu depunea 5000 lei la CEC in fiecare lună, în contul copiilor săi.

Garda personală a lui Ceauşescu era foarte puţin numeroasă în comparaţie cu cea a actualilor guvernanţi ai României, constând in numai 40 de membri, responsabili pentru protecţia întregii sale familii, precum şi a locuinţelor acestora. Şeful gărzii, colonelul Dumitru Burlan, afirmă că întreaga gardă era dotată cu numai două arme automate (dotare insuficientă pentru o apărare serioasă). Colonelul Burlan susţine că Ceauşescu se credea iubit de popor şi nu simţea nevoia protecţiei. Acest detaliu ar putea explica uşurinţa cu care Ceauşescu a fost înlăturat si capturat în decembrie 1989.

Bibliografie

• Edward Behr, Kiss the Hand you Cannot Bite ("Sărută mâna pe care nu o poţi muşca"), ISBN 0679401288
• Dumitru Burlan, Dupa 14 ani - Sosia lui Ceauşescu se destăinuie, Editura Ergorom, 2003.
• Marian Oprea, "Au trecut 15 ani - Conspiraţia Securităţii" în Lumea Magazin nr.10, 2004 [1]
• Viorel Patrichi, Eu am fost sosia lui Nicolae Ceauşescu, Lumea Magazin nr.12, 2001 [2]
• Stevens W. Sowards, Twenty-Five Lectures on Modern Balkan History (The Balkans in the Age of Nationalism) ("Douăzeci şi cinci de conferinţe despre istoria modernă a Balcanilor), [3] 1996, în special Lecture 24: The failure of Balkan Communism and the causes of the Revolutions of 1989 ("Conferinţa 24: Eşecul comunismului balcanic şi cauzele revoluţiilor din 1989") (în engleză)[4]
• John Sweeney, The Life and Evil Times of Nicolae Ceauşescu ("Viaţa şi timpurile răului ale lui Nicolae Ceauşescu"), ISBN 0091746728
• Filip Teodorescu, et al., Stenograma şedinţei de audiere din 14 decembrie 1994
• Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea: Constrângere şi disidenţă in România anilor 1965-1989, Editura Humanitas 1998, ISBN 973-28-0882-9

Nicolae Ceauşescu

• Tezele din iulie (6 iulie 1971) - "Propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii"
  • Expunere la consfătuirea de lucru a activului de partid din domeniul ideologiei şi al activităţii politice şi cultural-educative (iulie 1971)
• Discursul lui Pârvulescu la Congresul al XI-lea (1974)
• Legea nr.59 din 1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale (despre sistematizare, noiembrie 1974)
• Cuvântarea lui Nicolae Ceauşescu din seara de 21 decembrie 1989 (Publicată pe data de 21 decembrie 1989 în Scînteia, nr. 14725)
• Stenograma procesului Ceauşescu (25 decembrie 1989)

Legături externe

• Politicienii şi Revoluţia din 1989
• Clipa 638: Cum a fost ucis Milea, probabil de către Stănculescu, şi viaţa familiei Ceauşescu
• Stenograma procesului Ceauşescu
• Arhivă de materiale legate de Ceauşescu
• AP, 30 Sep 1989
• Reuters, 25 Oct 1989
• Articol de Ion Pacepa
• Video, Adevarul despre Revoluţia din decembrie 1989
• Video, Nicolae Ceauşescu
• Ceauşescu.org

Note

1. ^ Ion Mihai Pacepa, 'Pana si Ceausescu a cazut victima "justitiei" comuniste' , http://www.ziua.ro/display.php?data=1999-06-04&id=26073 , http://www.ziua.net/display.php?data=1999-06-04&id=26073 , http://www.dezvaluiri.ro/site/modules.php?name=News&file=print&sid=256 .
2. ^ East & West Productions (1997) Elena Ceausescu - Doctor horroris causa, regia Emil Busurca, http://www.nposales.com/?article=548&template=program , http://geschiedenis.vpro.nl/gids/2007week08/ .
3. ^ Ibidem.

Ceausestii neprelucrati

Ca sa-si ridice imaginea la standarde dictatoriale, Ceausescu s-a folosit de artistii cei mai buni. Cu tehnica perfectionata la serbarile lui, coregrafii faceau bani verzi in Occident, pictorii se imbogateau nu numai in renume mitizindu-l in tablouri, multi actori ii recitau cu credinta si-si rotunjeau statul de plata, iar fotografii il inchipuiau tinar si-i indepartau fiecare norisor de deasupra capului.

Vizita de lucru: in spatele lui Ceausescu, si viitorul dezertor Pacepa (cu ochelari). Foto: Radu Cristescu

Fotografiile cu intiiul cuplu al tarii luind la talpa pamintul in lung si-n lat, din tarile vecine pina in cele prietene, ajungeau in paginile ziarelor retusate si pictate pina in cel mai mic detaliu. De la ultima scama ce scapase vigilentei responsabilului cu garderoba pina la ofiterul de Securitate cu care nu trebuiau sa dea ochii cititorii, toate erau indepartate cu profesionalism in laboratoarele Agerpress, la ordinul Comitetului Central.

Ceausescu si nevasta lui isi pusesera la dispozitie o echipa de excelenti fotografi, care sa le povesteasca masluit viata in zeci de mii de filme. Fiul unuia dintre acestia, Radu Cristescu, isi aduce aminte cum adevarul nu putea sa-si gaseasca loc nici macar pe talpa pantofului lui Nicolae Ceausescu. „Pare straniu, de necrezut, dar ca sa faci parte din echipa lui de fotografi trebuia sa fii foarte bun. Oricit de idiot a fost el, in domenii ca astea aveai nevoie de oameni foarte buni. Inspre ultimii ani, imaginile erau din ce in ce mai pictate. Ceea ce se face azi cu Photoshop atunci se facea cu mina. Se ajunsese pina acolo sa-i retuseze lui Ceausescu talpa pantofului, sa nu i se vada nici o mizerie, sa apara curat“, spune Dragos Cristescu.

Nevasta tiranului, incintata de lebedele negre, in Australia. Foto: Traian Prosan

Irina, fiica sefului echipei de fotografi de gradul zero de la Agerpres, Traian Prosan, spune ca Ceausescu comanda si fenomenelor meteo: „Amindoi erau retusati, trebuiau sa arate tineri, fara riduri. Daca cereau ca in fotografie sa nu apara nori, se scoteau norii“. Retusurile mari, continua Dragos Cristescu, se faceau cind cineva trebuia sa dispara: „Daca in jurul Ceausestilor erau persoane care nu trebuiau sa fie vazute in fotografii, din Securitate sau altii, cei de la CC, care aprobau spre publicare imaginile, hotarau cine sa fie scos din cadru, retusind fundalul cu pensula“. Pentru refacerea fotografiilor conform dorintelor CC, Agerpres avea un laborator special, mare si bine utilat, in care echipe de retusori foloseau tusuri speciale si pensule foarte fine, aduse din strainatate.

Toti fotografii incercau sa detina cadre cit mai bune, care sa aiba nevoie de cit mai putin retus. „Nu incercau sa-i surprinda in ipostaze proaste sau interpretabile, ca imaginile n-ar fi fost publicate, iar daca faceai azi una asa, miine la fel, insemna ori ca esti timpit, ori ca esti impotriva noastra“, spune Dragos Cristescu. El explica si de ce era nevoie de mai multi fotografi: „Imediat in spatele Ceausestilor, la vizite, era primul cerc de securitate, in care erau si acesti citiva fotografi, dar daca ieseau din acest cerc, incetineau sa schimbe un film de exemplu, in spatele lor mai era un cerc de securitate. Odata iesit din primul, nu te mai lasau sa intri la loc, cu toate ca ei se stiau cu securistii, ca se gindeau ca, daca asta a iesit din cerc, scoate ceva din geanta si-l ataca pe Ceausescu“, isi aduce aminte Dragos Cristescu din ce-i povestea tatal sau.

Aparitia unei astfel de fotografii, in care Ceausescu arata ca un biet batrin de tara, ar fi insemnat condamnarea la ani grei de puscarie Foto: Traian Prosan

Cindva, pina in anii ’70, la o parada de 23 August, acestuia i-a disparut un obiectiv din geanta, stind la tribuna oficiala, linga Ceausescu si invitatii sai. Securitatea a innebunit, dar a gasit hotul in citeva zile, un copil al unui acreditat diplomatic.

Irina Prosan stie de la tatal sau de ce maiestrie aveai nevoie ca s-o fotografiezi pe Elena Ceausescu. „Motaia tot timpul, la dineuri, la conferinte. Era foarte complicat sa o fotografiezi.“ Traian Prosan le spunea acasa si ca sotii Ceausescu isi luau imediat precautii dupa ce luau contact cu delegatiile oficiale: „Se spalau pe miini cu spirt“.

Fotografia Elenei Ceausescu in compania unui papagal sus-pus n-ar fi fost publicata niciodata. Foto: Radu Cristescu Click pe foto pentru a mari!

In vizitele in strainatate se foloseau de conturi, dar pentru bani gheata n-au pus niciodata mina pe portofel. „Nu aveau niciodata bani la ei. Cind platile nu se faceau din conturi, exista de fiecare data cite un om cu valiza de bani in preajma lor care facea oficiile“, spune Irina Prosan. Ea are si o fotografie a tatalui sau, de prin anii ’80, intr-un turneu de trei saptamini in Malaiezia, Indonezia si Singapore: „Era inclusa si o vizita la pagode. Doar Valentin s-a descaltat, conform obiceiului. Cuplul prezidential a refuzat s-o faca, «Cum adica sa se descalte?», renuntind astfel sa le vada“.

Cum se intorceau la redactie, dupa ce-l insotisera pe Ceausescu, primul lucru in mod absolut pe care trebuiau sa-l faca fotografii era sa predea filmele. „Ce la toaleta, mai intii dai filmele la developat. Aveau o masa cu geam luminata de dedesubt, cu doua semne pentru film. Pus in lungime, filmul, daca era la semn, insemna ca nu se taiase nici un cadru din el, ca nu cumva cineva sa scoata vreunul si sa-l publice in strainatate. Ei mai pastrau insa cite o poza, ca aveau cite doua-trei aparate. Eu am fost extrem de uimit cind tata a scos niste fotografii care ar fi trebuit tinute sub cheie.“

Preferatul Elenei Ceausescu din echipa de fotografi era Petrica Dumitrescu, pe care il chema acasa s-o imortalizeze. Din senin, acesta s-a prezentat intr-o zi la serviciu cu parul negru ca pana corbului. Dragos Cristescu povesteste ancheta vesela la care l-au supus colegii: „Arata straniu, cu parul asa negru. Pina la urma le-a spus cu greu citorva ca i-a zis Tovarasa: «Pai bine, mai Petrica, ce-i cu parul asta alb la tine in cap?». A trebuit sa se vopseasca“.

Micile marimi de pe la judete ii curtau pe fotografii din echipa lui Ceausescu sa le dea si lor cite o poza in care apareau linga tiran. Dragos Cristescu isi aduce aminte cit erau de recunoscatori: „Pentru pupincuristii de pe la judete era o mare fala, un atu, dle, purtai pistol daca aveai o poza cu Ceausescu. Erau directori de intreprindere, IAS sau judetenele de partid. Le dadeau fotografii si ei la rindul lor le dadeau cite o atentie: ia si tu un muschi file, un cascaval sau le umplea un portbagaj cu ce se gasea. Lui tata i-a trimis la Bucuresti unul din zona Deltei un sac de peste“.

Valentin, singurul Ceausescu care a acceptat sa se descalte la pagode. Foto: Traian Prosan

Cu toate ca majoritatea fotografiilor celor din echipa de gradul 0 erau aproape moarte din punct de vedere jurnalistic, lui Radu Cristescu i-a mai venit din cind in cind „din tari straine“ un fior de satisfactie. O fotografie a lui a facut inconjurul Americii, care a ris de viitorul presedinte al SUA, Richard Nixon. Dragos Cristescu povesteste: „Nixon nu era decit senator si venise in vizita in Romania, la Ceausescu. Jurnalistii americani au facut contract cu Agerpres pentru schimb de imagini. Au cumparat o fotografie de-a tatei, pe care romanii nu au publicat-o, in care il surprinsese pe Nixon cind isi aranja nodul de la cravata, inainte sa intre la Ceausescu.

L-au interpretat ca pe un gest de emotie si au intors-o foarte bine din condei: «Senatorul Nixon are emotii inainte de a intra la presedintele Romaniei»“. Tensiunea in care lucra la Agerpres Radu Cristescu o facea simtita si acasa. Dintr-un om vesel devenise tacut, spune fiul sau, si in ceea ce privea meseria sa devenise aproape secretoman: „Tata s-a schimbat vazind cu ochii. Toti au fost macinati, n-a iesit unul pe picioare de acolo. Pina tirziu tata avea cosmaruri si vise obsesive. Si americanii ii propusesera sa vina cu ei, si altii, dar i-a fost frica. Citeodata mai spunea, asa ca un oftat: «E, daca as fi avut unde... Ce pacat ca n-am facut si eu nimic». «Cum, tata, n-ai facut nimic, ai facut fotografii in toata lumea!»“ .

Coana Leana ii da indicatii pentru Casa Poporului arhitectei Anca Petrescu. Foto: Traian Prosan

Printre actorii fara de care tovarasul si tovarasa nu concepeau serbare omagiala erau Gheorghe Cozorici, Silviu Stanculescu, Mircea Albulescu, Adela Marculescu, Lucia Muresan sau Eusebiu Stefanescu, care trebuiau sa recite la fiecare 26 ianuarie sau 23 August texte precum „Mindra corabia, mester cirmaciul“.

Actorul Florin Anton de la Teatrul de Comedie, contemporan cu evenimentele, povesteste ce a patit Gheorghe Cozorici intr-un an in care a vrut sa sara o zi de nastere a multiubitului conducator. Simtind ca se apropie sarbatoarea, Cozorici a incercat sa-si piarda urma intr-un sat de pescari din Delta. Dar pentru ca era unul dintre preferatii Elenei Ceausescu, a fost pusa in aplicare o operatiune de comando pentru a-l scoate pe actor din gaura de sarpe in care se ascunsese. Reperat rapid, cu sprijinul ciripitor al unui coleg, Gheorghe Cozorici a fost adus cu un elicopter al Armatei Romane la serbare si a primit interdictie sa paraseasca orasul in preajma sarbatorilor nationale. Anton mai povesteste ca, in timp ce unii actori aveau de suferit pentru ca refuzau sa recite versuri patriotice, altii o faceau cu mult elan, autopropunindu-se pentru aceasta misiune care era si bine platita.

Caprioarele se apropie fara frica de savantul de renume mondial. Foto: Traian Prosan Click pe foto pentru a mari!

Ion Laceanu insa, unul dintre lautarii favoriti ai sotilor Ceausescu, e foarte mindru de apropierea sa de cuplul prezidential. „Dictator sau nu, era totusi presedintele Romaniei si era o mindrie pentru mine sa fiu chemat si la serbarile oficiale, si la petrecerile din familie.“ Amintirile lui Laceanu, care se prezinta „solist multilateral dezvoltat la fluier, cimpoi, ocarina, caval, voce etc.“, despre petrecerile de la Ceausesti sint cit se poate de placute. „Petreceau cu moderatie, nu l-am vazut niciodata pe Ceausescu nici macar pilit. Lui ii placeau cel mai mult cintecele oltenesti, «M-a facut mama oltean», «Ma dusei sa trec la Olt», «Marioara de la Gorj», de astea.“

Muzicantul a avut si ce invata de la Ceausescu: „Cintam intr-o seara «Ma dusei sa trec la Olt» si ajunsesem la versul «Unde-o fi Oltul mai mare, m-o trece mindra calare». Ceausescu s-a intors spre mine si m-a chemat asa, cu degetul, la el. Eu inghetasem. Ma gindeam ca pentru un cintec nu m-o aresta. Si el mi-a spus la ureche: «Tovarrrase. Corrrect e: Unde-o fi Oltul mai marre, m-o trece mindra-n spinare». Si avea dreptate tovarasul presedinte. De cite ori cint cintecul asta imi aduc aminte cum m-a corectat atunci“.

Ion Laceanu isi aminteste ca favoritul presedintelui era Gica Petrescu. Acesta cinta pentru Ceausescu cintece de sprit si pentru coana Leana romante. „Era innebunita dupa «Mindra mea cu ochii verzi», pe care era musai sa i-o cinte nea Gica Petrescu. De la petreceri nu lipseau Gogu Radulescu si Manea Manescu. Daca Ceausescu fredona o melodie, ca la un semn, incepeau si ei sa cinte.“ Muzicantul declara ca nu a fost niciodata adus cu forta. „Nu stiu de ce se feresc colegii mei sa recunoasca asta. Mergeam cu totii de bunavoie. Ba inca unii se suparau daca nu erau chemati. Mincam bine, beam bine si apoi eram si platiti. Cind ma duceam la cite o berica si scoteam portofelul, printre sutele de lei se mai gasea si cite o banconta verde, de 100 de dolari. Era ceva normal!“

Fotografiile cu Ceausestii in posturi umane erau strict interzise poporului si tinute la secret. Foto: Traian Prosan

Balerinul Gheoghe Stanciu isi aminteste cu oarecare placere de comunism, dar nu pentru regim, ci pentru ca aceea a fost perioada de glorie din tineretea sa, cind dansa pe marile scene europene. Spectacole de 23 August si evenimente de gen a coregrafiat, spune, mai mult in sila in Iasi: „Nimeni nu era platit pentru munca asta istovitoare, dar legendele conform carora oamenii mureau pe stadioane in timpul repetitiilor sint exagerate. La fiecare astfel de manifestatie erau cel putin 50 de masini de salvare“.

Coregrafii romani erau foarte apreciati in Occident. „Cine mai avea pe vremea aia experienta coregrafilor romani care faceau serbarile lui Ceausescu?“ Printre cei mai buni care lucrau la aceste evenimente, Stanciu ii aminteste pe Oleg Danovski, Doina Andronache si Hero Lupescu. De ziua celor doi dictatori spectacolele se faceau doar la Sala Palatului. Repetitiile incepeau cu o luna jumate inainte, dar cei care scriau cu trupurile pe stadion repetau chiar mai mult. „Profesorii de sport erau mari specialisti in Cintarea Romaniei“, spune coregraful. Atmosfera de la repetitii nu era propriu-zis tensionata, apreciaza el. In schimb, trebuia tot timpul sa te gindesti de doua ori ce spui si sa fii atent la oamenii din jurul tau, ca nu se stia cine apleca urechea la vorbele tale: „Eram mereu atent cum ma imbrac. Desi imi petreceam mult timp in strainatate si-mi cumparam haine de acolo, cind veneam aici imi cumparam pantaloni romanesti. Daca veneam in blugi, se uitau foarte urit la tine romanii“.

• Jumatate de Dacie noua pentru cuplul pictat

Foto: Traian Prosan Click pe foto pentru a mari!

Sala Dalles era in preajma zilei lui Ceausescu burdusita cu portrete ale cuplului. Artistii plastici cotizau si ei cu spor la cladirea cultului personalitatii. Picturi, sculpturi, tapiserii, pina si de pe cani si de pe farfurii te urmareau chipurile celor doi. Unii artisti ii luau pe Ceausesti drept modele pentru multi bani, altii din spirit revolutionar. Printre artistii de curte se numarau Sabin Balasa, Zamfir Dumitrescu, Doru Setran, Vasile Pop-Negresteanu, Petru si Ioan Achitenie, Eugen Palade si foarte multi altii. Piliuta l-a portretizat pe Ceausescu stringindu-i mina lui Stefan cel Mare, iar Doru Setran si Ioan Bitan sint autorii celebrei lucrari „Nicolae si Elena Ceausescu in ARO, vizitind santierele tarii“. Pentru acest portret, cei doi au primit 5.000 de lei, multi bani pentru acea vreme, dar un mizilic pe linga cit cistigau alti colegi de-ai lor pentru lucrari cu tematici asemanatoare. Zamfir Dumitrescu, de pilda, a facut un portret al lui Ceausescu pe care apoi l-a vindut cu 40.000 de lei reginei Norvegiei, jumatate din suma cu care puteai sa-ti cumperi la vremea aceea un autoturism Dacia. Dar iconograful numarul unu al sotilor Ceausescu a ramas, in ciuda concurentei acerbe, Sabin Balasa. „Pe Ceausesti i-a pictat numai in contexte martiale sau eroice, efectul lucrarilor sale fiind unul de acreditare mitica, ce le hranea dictatorilor megalomania“, descrie Pavel Susara lucrarile lui Balasa.

Agerpresul s-a infiintat cu el

Radu Cristescu (foto stinga) a lucrat ca fotograf la agentia Agerpres inca de la infiintarea ei, la sfirsitul anilor ’50. I-a fotografiat si pe Chivu Stoica, si pe Gheorghiu-Dej, inainte ca Nicolae Ceausescu impreuna cu consoarta sa fie personajele principale. Fotografiile sale, multe dintre ele nepublicate de organul de presa al partidului, au fost preluate de agentiile internationale si de ziarele din toata lumea.

Adjunctul lui Adrian Paunescu

Traian Prosan (foto dreapta) a fost seful echipei de fotografi de gradul 0 ai agentiei Agerpres, intre 1978 si 1991. In toata aceasta perioada a insotit cuplul prezidential atit in vizitele oficiale de peste hotare, cit si in vizitele de lucru din tara. Inainte sa ajunga in agentia de presa, Traian Prosan a fost adjunctul lui Adrian Paunescu, la „Flacara“. S-a stins din viata in 1997.

from cotidianul

ION CREANGĂ

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humuleşti; d. 31 decembrie 1889, Iaşi) este unul dintre clasicii literaturii române alături de : Mihai Eminescu, I. Slavici şi I.L.Caragiale. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii române, în principal, datorită operei autobiografice Amintiri din copilărie.

Biografie

Data naşterii sale este incertă. Creangă insuşi afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837 . [1] O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici (condici) de nou-născuţi din Humuleşti, publicată de Gh. Ungureanu. [2]

Părinţii săi sunt Ştefan a lui Petrea Ciubotariul şi Smaranda, iar el a mai avut încă şapte fraţi: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile şi Petre. Ultimii trei au murit de copii. Ecaterina a murit în 1893, iar Zahei, Maria şi Ileana în 1919.[3]

Copilăria lui Creangă este bine cunoscută datorită Amintirilor din copilărie.

În 1847 începe şcoala de pe lângă biserică din satul natal. Fiu de ţăran din Humuleşti, este pregătit mai întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredinţează bunicului său, David Creangă, care-l duce pe valea Bistriţei, la Broşteni, unde urmează şcoala de acolo. [4] În 1853 este înscris la Şcoala Domnească de la Târgu Neamţ, sub numele Ştefănescu Ion.[5] Acolo, el îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). [6] După dorinţa mamei, care voia să-l facă preot, el este înscris la Şcoala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici, el apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieţii. [7] După desfiinţarea şcolii din Fălticeni, este silit să plece la Iaşi, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.[8]

S-a despărţit cu greu de viaţa ţărănească, după cum el însuşi sugerează în lucrarea autobiografică:
Colaboraţi la Wikicitat „Dragi mi-erau tata şi mama, fraţii şi surorile şi băieţii satului, tovarăşii mei de copilărie, cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara în zile frumoase de sărbători, cântând şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, ţarinele cu holdele, câmpul cu florile şi mândrele dealuri, de după care îmi zâmbeau zorile, în zburdalnica vârstă a tinereţii! Asemenea, dragi mi-erau şezătorile, clăcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care luam parte cu cea mai mare însufleţire.”

Din 1855 până în 1859, Creangă urmează cursurile seminarului, iar apoi, luând atestatul, revine în satul natal. Se însoară mai târziu la Iaşi, cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de sfinţi din Iaşi devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859).[9]
La 19 decembrie 1860 soţia sa naşte un băiat, Constantin.

În 1864, Creangă intră la Şcoala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu.[10] Acesta îl aprecia foarte mult, şi l-a pus învăţător la Şcoala primară nr. 1 din Iaşi.[11]

După ce timp de 12 ani este dascăl şi diacon la diferite biserici din Iaşi, este exclus definitiv din rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile care murdăreau Biserica Golia şi s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon [12] (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) [13] Ca urmare a excluderii din cler, ministrul Tell îl destituie şi din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister contribuie la renumirea sa pe acest post. [14] A colaborat la elaborarea a patru manuale şcolare. [15]

În 1873 se încheie procesul său de divorţ, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o casă în care să se mute, alegând o locuinţă în mahalaua Ţicău (bojdeuca)[16]

În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, atunci revizor şcolar la Iaşi şi Vaslui, cu care se împrieteneşte. Între 1875 şi 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale[17]

Între 1883 şi 1889 a fost bolnav de epilepsie[18] şi a suferit foarte mult la aflarea bolii şi apoi a decesului lui Eminescu, şi al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Ţicău.

Anii de maturitate şi sfârşitul

Împrietenindu-se cu Mihai Eminescu, a început să frecventeze întrunirile societăţii literare "Junimea" conduse de Titu Maiorescu şi a publicat în "Convorbiri literare" diverse povestiri, anecdote şi chiar Amintirile.

Ion Creangă este unul din marii clasici ai literaturii române care s-au afirmat la Junimea, in a doua jumătate a secolului al XIX-lea. E un scriitor realist care a reuşit să ridice proza românească din secolul trecut pe aceleaşi culmi pe care Eminescu propulsase limba literară în poezie, valorificând vorbirea omului simplu şi ridicând-o la un nivel neegalat până astăzi.

Despre cel mai mare povestitor al românilor, Ion Creangă, care îi urmează lui Ion Neculce, s-a spus că a intrat în literatură cu un substanţial fond sufletesc şi intelectual de sorginte populară. În acest sens, George Călinescu afirma că, scriitorul moldovean reprezintă poporul român, însuşi, surprins într-un moment de genială expansiune. În Creangă trăiesc credinţele, cresurile, datinile, obiceiurile, limba, poezia, morala, filosofia poporului. Izvorul principal al operelor sale este folclorul românesc.

Plecând de la folclor, Creangă a reuşit să ridice proza românească pe culmi nebănuite. Valorificând limba omului simplu, el o ridica la un nivel artistic neegalat, dovedindu-se un artist profund original. Îndemnul de a scrie i-a venit din partea bunului său prieten Mihai Eminescu.

În toamna anului 1875 Creangă citeşte la Junimea povestirea Soacra cu trei nurori, care apare in revista Convorbiri literare, din octombrie: Ce fericită achiziţie pentru societatea noastră acea figură ţărănească şi primitivă a lui Creangă - exclama Iacob Negruzzi – redactorul revistei.

Fiind “toba de anecdote”, el avea totdeauna pregătite câte o “corosivă” pentru junimiştii care se amuzau copios, hazul lor făcând să se cutremure pereţii. Râsul lui înveselea toată societatea, când aducea câte o poveste sau nuvelă, sau câte un capitol din Amintirile lui…

Cu câta plăcere şi haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent primitiv notează entuziasmat I. Negruzzi, recunoscând în Ion Creangă un geniu naiv care a exercitat o mare putere de atracţie asupra spiritelor complicate ale scriitorilor vremii.

Plecarea amicului său Mihai Eminescu la Bucureşti, la revista Timpul, unde devine redactor, boala care i se accentuează, îi adumbresc ultima perioadă a vieţii. Este văzut, însă rar, la cenaclul lui N. Beldiceanu şi colaborează sporadic la Contemporanul. În 1887 renunţă la învăţământ şi solicită pensionarea. La câteva luni de la moartea (la 15 iunie 1889) lui Mihai Eminescu, în 1889, în noaptea de Anul Nou, Creangă se stinge la Iaşi, fiind înmormântat în cimitirul Eternitatea. Poeta Veronica Micle a murit în acelaşi an cu cei doi.

Ultimele zile le-a petrecut în bojdeuca din mahalaua Ţicău a Iaşilor, unde un atac teribil de epilepsie i-a curmat firul vieţii.

De la Creangă ne-au rămas puţine scrieri, publicate postum în două volume de catre fiul sau.

Basmele

În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor care însuşi crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcţii şi gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagosloveşte turbinca lui Ivan ca să intre într-însa cine o vrea Ivan şi fără voia lui să nu poată ieşi.

A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu o intrigă bine condusă şi cu subiecte mai adesea din istoria noastră contemporană. În "Cinci pâini" aflăm o satiră la adresa judecătorilor şi avocaţilor, pe care îi numeşte: "ciorogari, porecliţi şi apărători". În două din ele aflăm o persoană istorică foarte interesantă. Ioan Roată, unul dintre deputaţii ţărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ioan Roată şi Unirea" este o glumă cu multă fineţe satirică la adresa stratului conducător al ţării, care nu voieşte a recunoaşte drepturile ţărănimii.

Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din Moldova, mai mulţi boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputaţii ţărani ca să le explice programa şi în special chestiunea "Unirii". Toţi ţăranii păreau convinşi de argumentele boierilor afară de Moş Ioan Roată.

În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină. Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalţi ţărani. "Acum ai înţeles", întreabă boierul. Roată răspunde: Am înţeles aşa, că până acum noi ţăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică pe umere, însă acum suntem chemaţi a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.

Prima parte a operei lui Creangă o formează precum văzurăm, mai mult reproducerea producţiunilor poporane. Ne-am înşela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l privim ca pe unul ce a trăit la ţară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane şi apoi a dat drum liber fanteziei sale. De aceea basmele şi poveştile lui, deşi înfăţişează în mod admirabil spiritul poporului de la ţară, pun însă în evidenţă însuşirile lui literare proprii.

O altă faţă, mai puţin cunoscută, a lui Creangă este cea a poveştilor licenţioase: "Povestea poveştilor".

Amintiri din copilărie

Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au stabilit reputaţia de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meşteşugită a frazei, în care se vede totuşi tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită, vivacitatea naraţiunii şi sinceritatea cu care povesteşte cele mai intime detalii ale vieţii lui de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

Amintirile au, dincolo de latura lor estetică, o valoare afectivă deosebită. Într-o măsură, ele sunt jurnalul de suflet al unui om care nu a vrut să renunţe la copilăria sa, nici chiar pentru stropul de înţelepciune. "Şi, Doamne, frumos era pe atunci, căci şi părinţii, şi fraţii şi surorile îmi erau sănătoşi, şi casa ne era îndestulată, şi copiii şi copilele megieşilor erau de-a pururea în petrecere cu noi şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă toată lumea era a mea!"

Opera

Poveşti

* Capra cu trei iezi (1875)
* Dănilă Prepeleac (1876)
* Fata babei şi fata moşneagului (1877)
* Făt Frumos, fiul iepei
* Povestea lui Harap-Alb (1877)
* Ivan Turbincă (1878)
* Povestea lui Ionică cel prost
* Povestea lui Stan-Păţitul (1877)
* Povestea porcului (1876)
* Povestea poveştilor (1877-1878)
* Povestea unui om leneş (1878)
* Punguţa cu doi bani (1875)
* Soacra cu trei nurori (1875)

Povestiri

* Acul şi barosul (1874)
* Cinci pâini"' (1883)
* Inul şi cămeşa (1874)
* Ion Roată şi Cuza-Vodă (1883)
* Moş Ion Roată şi Unirea (1880)
* Păcală (1880)
* Prostia omenească (1874)
* Ursul păcălit de vulpe (1880)

Nuvele

* Moş Nichifor Coţcariul (1877)
* Popa Duhul (1879)

Romane autobiografice

* Amintiri din copilărie (1879)

Aprecieri critice

Basmul ţine de ciclul încercărilor grele, în care eroul trebuie să îndeplinească isprăvi extraordinare a căror realizare devine posibilă cu ajutorul unor însoţitori năzdrăvani sau al unor animale recunoscătoare. [19]

Bibliografie

• George Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Prefaţa de Eugen Simion, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1966
• George Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
• George Călinescu, Ion Creangă (Viaţa şi opera), Colecţia „Biblioteca Eminescu". Editura Eminescu, Bucureşti, 1975.
• Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Editura Junimea, 1976
• Mircea Mot, Ion Creangă şi impactul cu cititorul, Editura Paralela 45

Note

1. ^ "Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humuleşti, judeţul Neamţului, Plasa de Sus, din părinţi români: Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti şi soţia sa Smaranda, născută David Creangă, din satul Pipirig, judeţul Neamţului...
2. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
3. ^ [1]
4. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
5. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
6. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
7. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
8. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
9. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române
10. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
11. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
12. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
13. ^ http://www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_creanga.html scurtă biografie
14. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
15. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
16. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
17. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române
18. ^ Boris Crăciun, Istoria ilustrată a literaturii române.
19. ^ Jean Boutière, Viaţa şi opera lui Ion Creangă, Ed. Junimea, 1976, p. 154

Elogierea unui mare domnitor - A.I. Cuza

Exemplu. Tânăr militar de carieră, A.I. Cuza s-a dovedit a fi un talentat conducător, politician, diplomat şi vizionar

de Rodica Mandache

Alexandru Ioan Cuza - Fondatorul României moderne

Straşnic Domn a mai fost şi Cuza Vodă! El a făcut şcolile, el ne-a dat pământ şi tot el a surpat pătulele împărăteşti. Şi bine a făcut.

Tot el a silit pe ciocoi să plătească bir şi să asculte de legi. “Tot Cuza-Vodă a unit ţărişoarele noastre. Pe Valahia cu Ţara Românească, de a făcut o ţară straşnică.

De nu era El... Cuza, săracu! A făcut multe bunătăţi pentru noi şi ne-a iubit, mai abitir ca un părinte. De nu era el, nu mai aveam noi azi pământ şi tot săraci era să murim!” (I.A. Condrea 1906).

Cum pedepsea Vodă-Cuza. “Îi plăcea disciplina. Într-o zi, domnitorul s-a uitat pe fereastra palatului, la gardă şi ce văzu? Un sublocotenent din gardă să furişă afară şi intră în cârciuma de peste drum. A luat un aldămaş şi începu să-i scrie: «Ieri sergent, azi sublocotenent»... «– Şi mâine soldat prost» – îi strigă Vodă, care-l urmărise”. (D. Teleor – Anecdote cu Vodă Cuza).

Cuza şi căluşarii. “Cuza Vodă era de-o bunătate de inimă! Mergea el odată pe jos prin Bucureşti, cum îi era obiceiul. Deodată, 12 căluşari îl înconjoară şi-ncep a juca şi a cânta. Când au sfârşit jocul, Cuza-Vodă dădu fiecăruia câte un galben”. (Gh. Popescu-Vânători 1909).

Zicători despre Cuza. Nu-i fi tu Cuza! – adică om mare. Parcă-i Vodă-Cuza: adică frumos, fudul, care nu se teme de nimeni.

Hora lui Cuza. “Frunză verde trei lalele/ De la Milcov mai la vale/ S-a-ntins o horă mare/ Că e zi de sărbătoare/ Iată-l pe Cuza călare/ Cum strigă în gura mare:/ Trageţi hora cu-nfocare

Din Carpaţi până la mare!/ Frunză verde mărgărit/ De când Cuza-i la domnit/ Avem pâine la dospit,/ Şi untură la prăjit./ Cuza Vodă să domnească,/ Oştirea să o mărească/ Pe boieri să-i umilească/ Ţara mândră să croiască/ Pe clăcaşi să-i dezrobească/ Cu pământ să-i dăruiască/ Traiul bun să-l făurească,/ Tot omul să-l pomenească”. (Gh.N. Dumitrescu – Bistriţa)

“Când l-au scos din domnie pe Cuza eu eram santinelă, adică eram cel care avea poruncă să nu lase pe nimeni înăuntru. Da-ntr-o seară, ce zic eu seara, pe la miezul nopţii, au venit mai mulţi boieri şi ofiţeri şi-au descuiat uşa cu cheia. Eu am crezut că o au de la domnitor. După jumătate de ceas au ieşit cu Domnul Cuza îmbrăcat nemţeşte. Şi mai târziu am pricepuit eu viclenia. Când mi-am dat seama am plâns până-n zori. Se duse bietul Cuza. El, care ne-a făcut atâta bine. Şi azi îmi pare rău”. (Auzită de la Ionică Lupu din Ciutureşti).

“A venit pe la noi odată Cuza Vodă cu cucoana lui… Era o frumuseţă mare. Şi era lume, lume! Şi umblau frumos şi era minune. Ce se potriveşte! Mânca lumea pepeni şi lăutarii cânta şi Vodă se bucura. Ei, Om mare! A făcut mult bine-n ţară. Ferice şi halal să-i fie de sufletul lui”. (Ov. Densuşianu, 1906).

Cuza, ce om era! “L-am văzut şi eu pe Cuza, la Focşani. Era cam spânatec şi c-un ciocşor negru, colea. Un om din Bogza a îndrăznit şi i s-a jăluit că lui nu i se dă pământ. Da Cuza: – Măi, băieţi, n-am ce vă face, n-am cum să vă scot din mâna câinilor. Să scap întâi de câini şi pe urmă am să vă dau pământ la toţi. Şi-aşa era Cuza. Dacă aveai ceva de vorbit, te duceai şi vorbeai cu el, cum vorbesc eu cu dumneata”. (I.I. Stoian – Texte folclorice)

Cuza a fost bun domnitor! A dezrobit robii, a slobozit moşiile, iar măsurile care până la el erau false le-a făcut drepte. Ocaua a făcut-o de patru litri şi baniţa de 12 oca vechi. A făcut şosele şi poduri. A făcut biserici şi mai ales şcoli pentru învăţătură. Era milostiv şi mare făcător de bine.

O poveste? Cuza era fugar de mai bine de două luni în pădurea Fedeştilor cu Scarlat Mavrogheni, Iordache Lambrina şi domnitorul Mihalache Sturdza. Îi urmăreau mulţi. Au primit la Iaşi să stârnească bucluc, ca să schimbe pe domnitor. Şi nu peste mult s-a făcut Unirea şi Cuza a ieşit la sorţi să fie domn. Mândră sărbătoare a fost atunci şi or încotro te întorceai auzeai Hora Unirii.

Pentru Domnitor. Moldova şi Muntenia închipuite ca două fete: “Ici în vale la fântână/ 2 fete spală lână/ Cuza le ţine de mână/ Ici în vale mai-nainte/ 2 fete spală grâu/ Cuza le spune cuvinte! Şi în vale la pârâu/ 2 fete spală grâu/ Cuza le ţine de brâu/ Ici la vale, ici în ţară/ Aste 2 fetişoiare/ Cu Cuza se cununară!”. (G. Popescu Vânători – Istorisiri 1977)

“Oastea lui Cuza s-a făcut cu arcanu. Întâi cu funia-i prindea. Pe care flăcău nu-l prindea nici că-l punea… Sunt 60 de ani de-atunci. Apăi să fi văzut cum fugeam să nu ne prindă. Şi pe mine – eu-s fricos. Ţi-ai găsit cum ţi-i scris. Îmi tunse biata chichiliţă din cap

de-aveam capu’ ca un bostan. De, ca să fac slujba ţării. Aşa am ajuns la Bucureşti la cazărmile lui Cuza, Măi, măi! Ce mai chipeş şi bun la inimă era Domnitoru Cuza. De câte ori mă nimeream la Curtea împărătească, numai ce-l vedeai în haină ostăseaşcă. Frumos, frumos şi venea la noi şi ne spunea:

«– Faceţi-vă datoria către ţară, băieţi! Ce nu vedeţi? Şi eu sunt soldat al ţării. Şi după ce v-aţi duce pe la casa voastră, am să vă dau pământ». Şi Sfânt să-i fie ciolanu, că mult bine mi-a făcut omul ăsta”. (I.A. Condrea şi D. Densuşianu 1906)

Ocaua. “Ei, apăi Cuza avea obiceiul să umble în straie ţărăneşti. Voia să ştie el năcazurile şi suferinţele poporului. Şi-a ajuns el la un sat şi mereu dădea de un ţigan. Cum îl vedea pe Cuza îşi scotea căciula şi se-nchina până la pământ. Cuza mirat l-a-ntrebat: «– Măi ţigane, tu ştii cine sunt eu?»… «Apoi, de mânca-te-aş de unde să te ştiu, că doară nu eşti Vodă?». «Ba sunt chiar Vodă!»… «Să măreşte OCA la băutură, că tare-i bună!»… «Bine, ţigane!». Şi a mărit-o. Şi peste o vreme iar se-ntâlneşte cu ţiganul, care iar începe cu ploconeala. «– Ce e, ţigane, mai vrei ceva?»… «Dacă ai mai mări oleacă OCA, ar fi mare bine pentru NOROD!»… «Bine, ţigane!». Şi măreşte OCA, care nici azi nu e uitată de NOROD. Şi nu ştiu cum se mai întâlneşte odată.

«– Ei, ţigane, cum ţi se pare OCA?»… «Ei, Doamne, mânca-te-aş îi bună cum ai făcut-o, dar dacă ar fi mai mare, n-ar strica»... «Ei, ţigane, te prea-ntreci. De-acuma du-te la Bahlui şi mai bea apă fără OCA». De atunci a rămas vorba în Iaşi că pe cel ce nu se mai satură de băut, lumea îl trimite la Bahlui: Du-te şi mai bea la Bahlui. (1900 – Culeasă de la sergent Maior Traian). Iaca ce făcea Cuza. «Cuza, de făcea inspecţia trupei unui regiment, trecea şi pe la infirmerie. A găsit un sanitar ce se ruga de soldaţi să ia doctoria. Ei, neam – nu şi nu. Cuza: De ce nu vrei să iei doctoria, măi? Soldatul: E amară, măria-ta! Cuza: Cum să fie amară. Ia dă-o să o iau şi eu. E dulce, vezi, e dulce!”. (N.I. Dumitrescu – 1911)

Demn şi patriot. Vodă Cuza a fost expresia unei epoci de mari prefaceri economie şi sociale. A fost atât de-nsemnat pentru oameni în folclor, cât Ştefan Vodă cel Sfânt.

Au scris despre el V. Alecsandri, Grigore Alexandrescu, George Baronzi, Cezar Boliac, Dimitrie Bolintineanu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, AL. Vlahuţă, Al. Macedonski, Mihail Sadoveanu, George Tutovanu etc.

Patriot luminat, om de stat cu vederi largi şi democratice, iubitor de popor. De numele lui sunt legate marile fapte ale vremii.

Aşa a devenit simbol, mit şi epitetele lui sunt: bun, drept, viteaz, iertător, prietenos, frumos, ager la minte, milos, petrecăreţ, modest. Aşa apare el în folclor. Cei care l-au văzut susţin că era chipeş, voinic, îndemânatec şi iute, tare mândru în hainele de domn. Om de treabă, modest pentru că umbla pe jos, demn şi patriot, deloc fudul.

from jurnalul national

Niculae Titulescu

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat şi om politic român, în repetate rânduri ministru, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor.

Născut la Craiova ca fiu al unui avocat, şi-a petrecut copilăria la moşia tatălui său în Tituleşti, Olt. După terminarea liceului "Carol I" la Craiova în anul 1900 cu premiul de onoare, studiază dreptul la Paris obţinându-şi doctoratul cu teza Essai sur une théorie des droits éventuels.

În 1905 s-a întors în România ca profesor de drept la Universitatea din Iaşi, iar în 1907 se mută în Bucureşti. În urma alegerilor din 1912, devine deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, iar cinci ani mai târziu devine membru al guvernului lui Ion I. C. Brătianu ca Ministru al Finanţelor.

În vara anului 1918, împreună cu alţi fruntaşi români (Take Ionescu, Octavian Goga, Traian Vuia, Constantin Mille) înfiinţează la Paris Comitetul Naţional Român, cu scopul de a propaga în opinia publică internaţională dreptul poporului român la unitatea naţională, comitet recunoscut oficial de guvernele puterilor aliate ca organ plenipotenţial al naţiunii române.

În anii 1927 - 1936, Nicolae Titulescu a fost de mai multe ori Ministru de Externe.

Începând din anul 1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la "Liga Naţiunilor" de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) Preşedinte al acestei organizaţii. În această calitate a militat pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru raporturi de bună vecinătate între statele mari şi mici, pentru respectarea suveranităţii şi egalităţii tuturor statelor în relaţiile internaţionale, pentru securitate colectivă şi prevenirea agresiunii. Contemporanii i-au reproşat apropierea nepotrivită de ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ca şi prea marea incredere arătată liderilor bolşevici. Simpatia deschisă pentru acţiunile stângii europene, cu precădere în războiul civil din Spania, a fost, de asemenea, rău văzută de clasa politică românească a vremii.
Titulescu şi-a bazat întreaga activitatea pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României. După instaurarea fascismului în Germania, dându-şi seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta pentru România (ca şi pentru alte state europene), Titulescu a depus o vie activitate în direcţia întăririi colaborării internaţionale, în interesul păcii şi securităţii europene, pe linia aceasta, Titulescu a semnat la Londra, în 1933, în numele guvernului României, convenţia de definire a agresorului şi a depus eforturi remarcabile pentru încheierea în 1933 a Micii Înţelegeri şi pentru încheierea în 1934 a Înţelegerii Balcanice, pacte regionale în care vedea o pavăză împotriva agresiunii.



În 1936, regele Carol al II-lea îl îndepărtează din toate funcţiile oficiale şi îl obligă să părăsească ţara. Stabilit la început în Elveţia, apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a propagat chiar şi în exil prin conferinţe şi articole de ziare ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.

Nicolae Titulescu moare la Cannes(sau Souvrettes, Elveţia, după Petre Pandrea), după o lungă suferinţă, la data de 17 martie 1941.
from wikipedia

Lucian Blaga

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 la Lancrăm, lângă Sebeş, d. 6 mai 1961 la Cluj) a fost un filozof, umanist, jurnalist, poet, dramaturg, traducător, profesor universitar şi diplomat român, personalitate culturală majoră a României interbelice. În anul 1936 a fost numit membru titular al Academiei Române. Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Primii ani

S-a născut la Lancrăm, lângă Alba Iulia, fiind al nouălea copil al unei familii de preoţi. Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte el însuşi, "sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului", viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru "Lucian Blaga e mut ca o lebădă" – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani. Mama poetului, Ana Blaga, moare la Sibiu la vârsta de 74 de ani in 1933. În luna august 1949, fratele poetului, Login Blaga, moare în Sibiu.

Primele clase le-a făcut la Sebeş la şcoala primară germană (1902 - 1906), după care a urmat Liceul "Andrei Şaguna" din Braşov (1906 – 1914), unde era profesor ruda sa Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei. Încă de pe acum s-a familiarizat cu opera lui Friedrich Schiller.

Debutul

A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe ţărm (1910), şi în Românul, cu studiul Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeş în 1909. În anul 1911 călătoreşte în Italia, unde îşi petrece timpul în librării, căutând cărţi de filosofie, şi vizitând vestigiile istorice ale acestei ţări.

Studii

A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914–1916. A studiat filozofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filozofie şi biologie. A revenit în ţară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul.

În anul izbucnirii primului război mondial, şi-a început studiile de teologie la Sibiu, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. Între 1917 şi 1920 a frecventat cursurile Universităţii din Viena, unde a studiat filozofia obţinând şi doctoratul, in 1920. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soţie.

Activitate publică şi academică
Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voinţa (1920). Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zalmoxe (1922). I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauţeană Die Brucke (1922) (Podul). În 1924 - 1925, locuieşte în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voinţa si Patria, membru in comitetul de directie al revistei Cultura, colaborator permanent la publicatiile Gândirea, Adevarul literar şi artistic si Cuvântul.

După Dictatul de la Viena se află in refugiu la Sibiu, însoţind Universitatea din Cluj (1940–1946). Conferenţiază la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în educarea tinerilor care fac parte din "Cercul literar de la Sibiu" şi o influenţă majoră asupra lui Ion Desideriu Sârbu. A publicat la Sibiu placheta de versuri Poemele luminii şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu (1919).

Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj şi Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc.

În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940 – 1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an. va funcţiona ca profesor universitar până în 1948 când este îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică, se pare că Blaga a refuzat invitaţia de a conduce Partidul Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturaţi şi conferenţiarul şi discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, şi profesorii universitari Liviu Călin şi Nicolae Mărgineanu.

Activitatea diplomatică

În 1926 a intrat în diplomaţie ocupând succesiv posturi de ataşat cultural la legaţiile ţării noastre din Varşovia, Praga, Lisabona, Legaţia Română din Berna şi Legaţia Română din Viena. A fost ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926–1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936–1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938–1939).

Luntrea lui Charon

Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Institutului de Istorie al Academiei ca bibliotecar şef. Devine cercetător la Institutul de istorie şi filosofie (1949–1951). Apoi bibliotecar-şef (1951–1954) şi director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele şi preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga. A tradus poeţi germani clasici sau moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Charon, publicat de asemenea postum. A trecut la cele veşnice pe 6 mai 1961, in Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat in ziua sa de nastere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm.

Premii literare. Distincţii şi afilieri

• Academia Română îi conferă Marele Premiu C. Hamangiu pentru "opera dramatică şi poetică" (1935). Este ales membru activ al Academiei Române (1936).
• În 1935 primeşte premiul C. Hamagiu al Academiei Române pentru activitatea dramatică şi poetică din ultimii ani.
• 1936 - Lucian Blaga este ales membru titular al Academiei Române.
• 1949 - Academia Română îi încredinţează lui Lucian Blaga redactarea a două capitole din Istoria Filosofiei Româneşti.

Versuri

• 1919 - Poemele luminii,
• 1921 - Paşii profetului,
• 1924 - În marea trecere,
• 1929 - Lauda somnului,
• 1933 - La cumpăna apelor,
• 1938 - La curţile dorului,
• 1943 - Nebănuitele trepte,

Cicluri de versuri editate postum

* Vârsta de fier 1940-1944
* Cântecul focului
* Corăbii cu cenuşă
* Ce aude unicornul

Dramaturgie

* 1921 - Zamolxe, mister păgân
* 1923 - Tulburarea apelor, dramă
* 1925 - Daria, dramă în patru acte
* 1925 - Ivanca,
* 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri şi Fapta, joc dramatic
* 1927 - Meşterul Manole, dramă în cinci acte
* 1930 - Cruciada copiilor,
* 1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog şi trei faze,
* 1944 - Arca lui Noe
* 1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog şi patru faze, (postum)

Filosofie

Creaţia sa filosofică este grupată în trei trilogii:

* 1943- Trilogia cunoaşterii în trei volume: Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă.

* 1944- Trilogia culturii in trei volume: Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii

* 1946- Trilogia valorilor, Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.

* Cea de-a patra, Trilogia cosmologică a rămas în stadiu de proiect. Din ea Blaga a publicat un singur volum, Diferenţialele divine, primul din această ultimă trilogie.

Aforisme

Aforismele lui Lucian Blaga sunt grupate in volumele:

* 1919- Pietre pentru templul meu.
* 1926- Ferestre colorate, însemnări şi fragmente
* 1945- Discobolul, aforisme şi însemnări,
* 1977- Elanul insulei, editată postum

Proza

* Hronicul şi cântecul vârstelor, volum autobiografic, editat postum in 1965
* Luntrea lui Charon, roman, volum autobiografic, editat postum, in 1992

Eseuri si volume de studii filosofice

* 1922- Cultură şi cunoştinţă
* 1924- Filosofia stilului
* 1925- Fenomenul originar
* 1925- Feţele unui veac
* 1926- Daimonion
* 1931- Eonul dogmatic
* 1933- Cunoaşterea luciferică
* 1934- Censura transcendentă
* 1934- Orizont şi stil
* 1936- Spaţiul mioritic
* 1936- Elogiul satului românesc, discursul de recepţie la admiterea sa în Academia Română
* 1937- Geneza metaforei şi sensul culturii
* 1939- Artă şi valoare
* 1940- Diferenţialele divine
* 1941- Despre gândirea magică
* 1941- Religie şi spirit
* 1942- Ştiinţă şi creatie
* 1947- Despre conştiinţa filosofică
* 1948- Aspecte antropologice

Eseuri publicate postum

* 1966- Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea
* 1968- Zări şi etape
* 1969- Experimentul şi spiritul matematic
* 1972- Isvoade
* 1977- Fiinţa istorică
Traduceri

* J.W. Goethe, Faust, 1955
* Din lirica universală, 1957
* Din lirica engleză, 1958
Corespondenţă

* Scrisori trimise Domniţei Gherghinescu-Vania, în ediţia Domniţa Nebănuitelor Trepte, 1995

Lecturi suplimentare

* Bălu, Ion, Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Albatros, 1986
* Bălu, Ion, Viaţa lui Lucian Blaga, Fundaţia Culturală Libra, 4 volume, (1995-1999)
* Ganã, George, Opera literarã a lui Lucian Blaga, Bucureşti, Editura Minerva, 1976
* Lucian Blaga interpretat de..., Bucureşti, Editura Eminescu, 1981
* Mihãilescu, Dan C., Dramaturgia lui Lucian Blaga, Cluj Napoca: Editura Dacia, 1984
* Pop, Ion, Lucian Blaga - universul liric, Bucuresti: Cartea Românească, 1981
* Todoran, Eugen, Lucian Blaga, mitul poetic, 2 vol., Timisoara: Facla, 1985
* Bãlu, Ion, Blaga Dorli, Lucian Blaga, supravegheat de Securitate, Timişoara, Ed. Echinox, 1999

Bibliografie

1. Wikipedia
2. Lucian Blaga şi Premiul Nobel

REGINA MARIA

Regina Maria a României, născută Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg şi Gotha (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia — d. 18 iulie 1938, Sinaia, Regatul României), a fost mare prinţesă a Marii Britanii şi Irlandei, consoarta regelui Ferdinand şi regină a României. A fost nepoata reginei Victoria a Marii Britanii.

Biografie

Regina Maria a României s-a născut la Eastwell Park în Kent, şi a fost iniţial o Prinţesă a Marii Britanii. A fost fiica ducelui Alfred de Edinburgh, cel de al doilea fiu al Reginei Victoria, mama sa a fost ducesa Maria Alexandrovna, unica fiică a Ţarului Alexandru II al Rusiei. În consecinţă, Prinţesa Maria este nepoată a Regelui Edward al VII-lea şi verişoară primară a Ţarului Nicolae al II-lea şi a Regelui George al V-lea. A fost supranumită de popor "Mama ranitilor", "Regina-soldat", pentru atitudinea ei de bravură din timpul Primului Război Mondial, când, alături de doamnele de la curte a lucrat direct pe front în spitale de campanie sau a coordonat activitatea unei fundaţii de caritate.

Regina Maria şi micul Nicolae

Maria Alexandra Victoria s-a logodit la 16 ani cu Prinţul Ferdinand de Hohenzollern, succesor al tronului României. Căsătoria a avut loc la 29 decembrie 1892. Unul dintre exponatele Muzeului Naţional al României,o cupă de argint oferită de municipalitatea Capitalei, aminteşte de acest eveniment, piesa are gravată inscripţia: „Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893“.

Regina soldat

Formidabila sa bunică, Regina Victoria, a caracterizat România ca fiind o ţară „foarte instabilă şi având populaţia destul de coruptă“. Într-adevăr, aceste cuvinte s-au dovedit a fi unele premonitorii căci România, care se reunificase în 1859, a fost ocupată după o serie de dezastre militare de armata germană şi transformată într-o ţară de dimensiunea unui timbru. Pe asceastă suprafaţă restrînsă, cu capitala la Iaşi, s-a retras familia regală, aici s-au refugiat toate instituţiile publice ale statului român, în timp ce aliaţii săi, familia ţarilor ruşi Romanoff au fost executaţi şi la granita de est a izbucnit prima revoluţie. Dilema politică a Romaniei in perioada dintre 1914 şi 1916 a fost dacă să participe în Marele Război Mondial alături de aliaţi sau alături de germani, şi a rămas într-o poziţie de neutralitate timp de doi ani. Armata română, antrenată de francezi, a luptat cu vitejie în munţii Carpaţi şi a învins o armată germană superior dotată, dar în cele din urmă a fost fortata să se retragă la sfârşitul războiului. Au intrat acum în scenă diplomaţii care au obţinut o victorie şi recunoaşterea acestor eforturi şi fapte de vitejie prin includerea sa de partea taberei victorioase în momentul semnării tratatului de la Versailles.

Regina diplomat

Regina Maria a călătorit la Paris în timpul Conferinţei de Pace şi s-a instalat cu fetele sale, extrem de frumoase la Hotelul Crillon, in Place de la Concorde. Preşedintele Clemenceau, un fost ofiţer de armată cu maniere impecabile şi cu o înclinaţie spre femei frumoase şi-a prezentat omagiile în fata Reginei, care l-a primit în toată splendoarea sa. Frumusetea ei era dublată de o inteligenţă ieşită din comun şi a pledat pentru cauza românilor, reamintindu-le aliaţilor occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române. Serviciul adus României de regina Maria a fost unul crucial, deşi istoricii tind fie să-l exagereze, fie să-l treacă cu vederea. Când negociatorul şef al delegaţiei româneşti, primul ministru Brătianu, a început să piardă teren, regele a rugat-o pe regină să intervină, iar aceasta a plecat într-o misiune neoficială la Paris şi la Londra.

A rezultat astfel România Mare, care reunea provinciile istorice ale Transilvaniei, Bucovinei, Moldovei, Basarabiei şi Munteniei. Deşi rolul femeilor în politică era redus, regina Maria a fost sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia în 1927. În momentul în care fiul său a moştenit tronul, a izolat-o complet pe regină, care s-a retras din viaţa publică până la moartea ei, în 1938. După 1990 a fost publicat jurnalul ei şi au început să iasă la iveală tot mai multe poveşti legate de viaţa ei amoroasă extrem de agitată.

A construit Palatul de la Balcic, într-un peisaj superb, pe o stâncă ce iese direct din mare, şi a făcut din acesta un loc de întâlnire pentru artiştii epocii. Palatul a fost cedat Bulgariei, odată cu Cadrilaterul şi se găseşte acum pe teritoriul ţării vecine.

Inima reginei Maria

Inima reginei a fost înmormântată din ordinul ei la Balcic, reşedinţa sa de pe malul Mării Negre. Regina Maria a Romaniei Mari, a avut o ultima dorinţă, trupul să-i fie înmormântat la mănăstirea Curtea de Argeş, iar inima la reşedinţa de la Balcic. După pierderea Cadrilaterului (1940), inima a fost adusă lângă castelul Bran, a doua reşedinţă a Reginei Maria. În anul 1968, comuniştii au spart sarcofagul de marmură cu răngile şi au luat casetele cu inima. Casetele au fost trecute in Tezaurul Istoric al Romaniei, iar inima reginei zace pe undeva prin Muzeul Naţional de Istorie. Oamenii din Bran au făcut numeroase apeluri ca inima reginei să fie readusă la locul ei.

Bibliografie

* Maria, Regină a României, Ţara mea, Hodder & Stoughton, London, 1916
* Maria, Regină a României (1934): Povestea vieţii mele,
* Martineau, Mrs. P., România şi conducătorii ei, Stanley Paul, London, 1927
* Pakula, H., Ultima romantică – O biografie a Reginei Maria a României, Weidenfeld & Nicolson, London, 1984
* Des Cars, Guy, Les Reines de Coeur de Roumanie, Lafon, Paris, 1991
* Taylor, L.W., The Sourdough and the Queen - The many Lives of Klondyke Joe Boyle, Metheuen, Toronto, 1983 .
* Nicolae Pepene, Emil Stoian, Inima Reginei Maria, Ilustratis, Braşov, 2005.

• Regii României
• Cronologia monarhiei în România
• Monarhia în România
• Reginele României
• Casa regală de România
• Hohenzollern-Sigmaringen
• Galerie foto a Reginei Maria şi articole autobiografice în limba engleză

MihaiI I al României

Regele Mihai I al României (n. 25 octombrie 1921, Sinaia), Prinţ de Hohenzollern[1][2][3], este fiul Regelui Carol al II-lea. A fost suveran al României între 20 iulie 1927 - 8 iunie 1930, precum şi între 6 septembrie 1940 - 30 decembrie 1947. Stră-strănepot al Reginei Victoria a Marii Britanii şi văr de gradul trei al Reginei Elisabeta a II-a, Mihai e una dintre ultimele figuri publice ale celui De-al Doilea Război Mondial în viaţă.

Mihai a devenit pentru prima dată Rege după moartea bunicului său Ferdinand, în urma renunţării la tron a lui Carol al II-lea din decembrie 1925. Detronat de tatăl său, după doar trei ani de domnie sub Regenţă, a reprimit coroana un deceniu mai târziu, după abdicarea forţată a lui Carol al II-lea, domnind peste regimul pro-german al mareşalului Ion Antonescu. Din 1941 este mareşal al României[4].

După colaborarea României cu Germania în Al Doilea Război Mondial şi după ce forţele sovietice au intrat în România, Regele Mihai a organizat arestarea lui Antonescu în 23 august 1944. S-a opus guvernelor pro-sovietice în perioada anilor 1945-1946. A fost obligat să abdice în 30 decembrie 1947 şi s-a exilat în Versoix (Elveţia), iar revenirea nu i s-a permis până în 1997.


Primii ani

Mihai s-a născut la Sinaia, fiu al lui Regelui Carol al II-lea şi al Prinţesei Elena şi nepot al Regelui Ferdinand I. Datorită fugii lui Carol împreună cu amanta sa de origine evreiască Elena "Magda" Lupescu şi a renunţării sale la drepturile asupra tronului din decembrie 1925, Mihai i-a succedat Regelui Ferdinand la moartea acestuia în iulie 1927.

Domnia

Anii '30 - era Antonescu

O Regenţă a funcţionat datorită vârstei de 6 ani a lui Mihai, dar în 1930 Carol al II-lea brusc s-a întors în ţară la invitaţia unor politicieni nesatisfăcuţi de Regenţă, fiind proclamat Rege de Parlament şi desemnându-l pe Mihai drept urmaş la tron cu titlul de „Mare Voievod de Alba-Iulia”. În septembrie 1940 guvernul lui Ion Antonescu a organizat o lovitură de stat, îndepărtându-l pe Carol şi proclamându-l pe Mihai, la 18 ani, Rege, fără vreun jurământ pe Constituţie şi fără votul de aprobare al vreunui Parlament, iniţial suspendat, redeschis abia mai târziu, în 1946. În schimb, Mihai a fost încoronat[5] şi uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din Bucureşti, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940[6]. Astfel, Mihai a domnit a doua oară doar "prin Graţia Lui Dumnezeu"[5], ca rege absolut, de drept divin, nu şi constituţional. Legal, însă, Mihai nu putea exercita prea multă autoritate, în afara prerogativelor de a fi şeful suprem al Armatei şi de a desemna un prim-ministru cu puteri depline[7], numit „Conducător”.

Regele Mihai I, în calitate de mareşal şi comandant suprem al Armatei Române, a fost decorat prin Jurnalul Consiliului de Miniştri din 8 noiembrie 1941 cu toate cele trei clase ale Ordinului "Mihai Viteazul", fiind singurul deţinător în această situaţie alături de mareşalul Ion Antonescu.

Întoarcerea armelor contra Germaniei naziste
În august 1944, pe măsură ce forţele armate ale Uniunii Sovietice se apropiau de frontiera de est a României, Mihai s-a alăturat politicienilor favorabili Aliaţilor, care îi includea pe comunişti. La 23 august 1944 Mihai a organizat o lovitură de stat contra lui Antonescu, pe care l-a arestat. În aceeaşi noapte, noul Prim Ministru, generalul locotenent Constantin Sănătescu, l-a încredinţat pe Antonescu comuniştilor, care l-au predat sovieticilor la 1 septembrie 1944.[8][9] Într-o transmisie radiodifuzată către naţiune şi armată, Mihai a proclamat loialitatea României faţă de Aliaţi, a acceptat un pretins armistiţiu oferit de aceştia, a ordonat încetarea focului contra Aliaţilor şi a declarat război Germaniei.[10] Acestea, însă, nu au împiedicat o ocupaţie sovietică rapidă şi capturarea de către URSS a circa 130.000 de soldaţi români, transportaţi ulterior în Uniunea Sovietică, unde mulţi au pierit în lagăre de prizonieri[11]. Armistiţiul cu Aliaţii s-a semnat abia trei săptămâni mai târziu, la 12 septembrie 1944, "în termeni impuşi aproape în întregime de către Uniunea Sovietică"[11], ca o consecinţă şi a faptului, printre altele, că aceasta îşi desfăşurase forţele armate pe teritoriul României. În această situaţie, unii au considerat lovitura de stat drept o „capitulare”[12], o „predare”[11][13] „necondiţionată”[14] în faţa sovieticilor şi a restului aliaţilor. Regele Mihai a evitat soarta unui alt fost aliat german, Prinţul Kiril, Regentul Bulgariei, executat de către sovietici în 1945, şi a fost, de asemenea, ultimul monarh din spatele Cortinei de fier care să-şi piardă tronul. Lovitura de stat se estimează că ar fi scurtat Al Doilea Război Mondial cu şase luni de zile, salvând sute de mii de vieţi omeneşti. Totodată, aceasta a oferit Armatei Române posibilitatea de a elibera ţara de sub ocupaţia germană. La sfârşitul războiului, Regele Mihai a fost decorat cu Legiunea de Merit în cel mai înalt grad (Comandant Şef) de către preşedintele SUA Harry S. Truman. Mihai a mai fost decorat şi cu Ordinul sovietic Victoria cu diamante de către Iosif V. Stalin, pentru curajul său personal dovedit în răsturnarea lui Antonescu şi pentru încetarea războiului României contra Aliaţilor.

Unii susţin[15][16] că lovitura de stat a făcut posibil avansul mai rapid al trupelor lui Stalin în România şi în Europa, în detrimentul trupelor Aliaţilor occidentali. Alţii văd[17] în absenţa de-a lungul anilor a unor invitaţii pentru Mihai la majoritatea festivităţilor din Occident dedicate Zilei Victoriei în cel De-al Doilea Război Mondial, o condamnare tacită a loviturii sale de stat. Mihai nu a fost invitat la cea de-a 60-a aniversare a Zilei Victoriei de vreun fost Aliat vestic; a fost invitat doar la serbările din Rusia şi la anumite comemorări din Cehia şi Slovacia[18].



Domnia sub comunism

Pe 6 martie 1945, presiunile Uniunii Sovietice l-au forţat pe Mihai să numească un guvern pro-sovietic dominat de Partidul Comunist Român, prim ministru fiind numit Petru Groza. Sub regimul comunist, Mihai a funcţionat ca un simplu şef de stat fără autoritate. În iulie 1945, Stalin l-a decorat cu Ordinul Victoria pentru curajul personal dovedit în răsturnarea lui Antonescu, pentru stoparea războiului contra Aliaţilor, cât şi în semn de recunoştinţă pentru ordinul de încetare a focului emis de Rege[14] în lovitura de stat, ordin care a grăbit avansul Armatei Roşii.[11]

Între august 1945 şi ianuarie 1946, prin ceea ce s-a numit mai târziu „greva regală”, Mihai a încercat fără succes să se opună guvernului comunist al lui Petru Groza, refuzând să-i semneze decretele. La presiuni sovietice, britanice şi americane[19], Regele Mihai a renunţat în cele din urmă la opoziţia sa faţă de guvernul comunist, încetând să-i mai ceară demisia.

Nu i-a amnistiat pe Ion Antonescu sau pe liderii opoziţiei, victime ale proceselor politice comuniste, deoarece, afirmă unii, Constituţia îl împiedică de la a face acest lucru fără contrasemnătura ministrului comunist de justiţie. Alte surse, precum memoriile mătuşii Regelui, Principesa Ileana de Habsburg[20], citându-l pe fostul membru în biroul politic executiv al PCR, spion sovietic, ministru al apărării naţionale[21][22] şi presupus amant al Ilenei[23], Emil Bodnăraş, afirmă că, dacă Regele ar fi refuzat să semneze sentinţele la moarte ale deţinuţilor politici condamnaţi pentru "crime de război", guvernul comunist i-ar fi susţinut decizia: „Păi, dacă Regele decide să nu semneze sentinţa la moarte, vă promit că îi vom sprijini punctul de vedere.” Principesa Ileana se îndoia că Regele ar fi fost de acord să semneze un document neconstituţional precum o sentinţă la moarte, emisă de tribunale politice neconstituţionale: „Ştiţi prea bine (...) că Regele nu va semna niciodată de bună voie un astfel de document neconstituţional. Dacă o va face, vi-l va pune în braţe şi guvernul dumneavoastră va purta vina în faţa întregii naţiuni. Cu siguranţă că nu vă doriţi acest handicap adiţional în acest moment!” Ultimul coleg de celulă al celei mai proeminente victime comuniste, Iuliu Maniu, liderul opoziţiei anti-comuniste şi preşedinte al PNŢ, partidul câştigător în alegerile generale din 1946, fraudate de comunişti, a mărturisit procurorilor comunişti că Maniu l-ar fi înjurat pe Mihai din spatele gratiilor închisorii politice în care a decedat, pentru că nu făcuse nimic în apărarea ţărăniştilor, în ciuda multelor servicii aduse de aceştia monarhiei.[24]

Abdicarea

Casa regală de România

Carol I Regina soţie Regina Elisabeta Copii Principesa Maria Ferdinand Regina soţie Regina Maria Copii Prinţul Carol Prinţul Nicolae Principesa Elisabeta Principesa Maria Principesa Ileana Prinţul Mircea Carol al II-lea Regina soţie Regina Elena Copii Prinţul Mihai Mihai I Regina soţie Regina Ana Copii Principesa Margareta Principesa Elena Principesa Irina Principesa Sofia Principesa Maria

În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II-a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Regele Mihai „nu a vrut să se întoarcă, dar personalităţi americane şi britanice [prezente la nunta regală] l-au încurajat să o facă”, potrivit anumitor „cercuri regaliste româneşti” citate de Washington Post^[25]. Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care „se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos””. Potrivit propriei sale relatări^[26], Regele Mihai n-a avut astfel de intenţii de a nu reveni acasă. După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. Comuniştii au anunţat abolirea monarhiei şi instaurarea unei republici populare şi au transmis la radio înregistrarea proclamaţiei Regelui despre propria sa abdicare^[27]. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat peste o săptămână mai târziu^[28], de Principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg, care „au colaborat atât de strâns cu ruşii, încât au devenit cunoscute drept „mătuşile roşii” ale Regelui”.^[29]

Există câteva relatări asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, guvernul comunist l-a ameninţat că va executa 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică.^[30] Într-un interviu din 2007 pentru New York Times^[31], Mihai rememorează evenimentele: "A fost şantaj. Mi-au spus "Dacă nu semnezi imediat, suntem obligaţi" - de ce obligaţi, nu ştiu - să ucidem peste 1.000 de studenţi pe care-i aveau în puşcărie." Potrivit revistei Time,^[1] guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestări ulterioare a mii de oameni mai degrabă decât unele anterioare şi că apoi va scufunda ţara în sânge, dacă Mihai nu abdică. Pe de altă parte, potrivit unui articol din Jurnalul Naţional arhivele Securităţii române ar susţine că abdicarea regelui Mihai a fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist.^[32]

Potrivit unei relatări din revista Time^[33], la începutul lui 1948 ar fi existat negocieri între Regele Mihai şi guvernul comunist privind recuperarea unora din averile sale lăsate în urmă în România, care ar fi întârziat denunţarea abdicării drept ilegală.

Există rapoarte^[34][35][36] conform cărora autorităţile comuniste române, obediente faţă de Stalin, i-au făcut cadou Regelui Mihai 42 de tablouri valoroase din proprietatea Coroanei României cu puţin timp înainte de abdicarea sa, "pentru a pleca mai repede din ţară”^[37]. Unele dintre aceste tablouri^[38] au fost, se pare, vândute prin intermediul faimosului negustor de artă Daniel Wildenstein. Unul dintre tablourile aparţinând Coroanei României, despre care se presupune că ar fi fost scoase din ţară de Regele Mihai în noiembrie 1947, a revenit în patrimoniul naţional în 2004 ca donaţie^[39][34][40] făcută de John Kreuger, fostul soţ al fiicei Regelui Mihai, Principesa Irina. În 2005, prim-ministrul Călin Popescu Tăriceanu^[41] a declarat că acuzaţiile aduse Regelui Mihai de a fi scos din ţară tablouri ale Coroanei sunt „mai mult decât îndoielnice” şi că guvernul român nu are nicio dovadă a unor astfel de acţiuni ale Regelui Mihai, pretinzând că, anterior anului 1949, guvernul nu are o evidenţă a lucrărilor de artă preluate din fostele reşedinţe regale. Potrivit unor istorici^[42], există, totuşi, astfel de evidenţe oficiale, începând cu aprilie 1948, una din ele fiind chiar publicată în "Monitorul oficial" din iunie 1948.

Potrivit biografiei autorizate "Michael of Romania: The King and the Country" (2005), semnată de Ivor Porter^[43], un prieten al Familiei Regale, care citează din jurnalul intim al Reginei-Mamă Elena, Familia Regală a scos din ţară tablouri aparţinând Coroanei, cu ocazia vizitei acesteia din noiembrie 1947 la Londra, prilejuită de căsătoria viitoarei Regine Elisabeta a II-a; două din aceste tablouri, semnate de El Greco, au fost vândute în 1976, conform aceluiaşi jurnal. Totuşi, mulţi alţi editorialişti neagă acest cadou comunist făcut Regelui şi consideră aceste acuzaţii drept propagandă anti-monarhistă comunistă.

Potrivit unor documente de arhivă recent declasificate ale ministerului britanic de externe Forreign Office, când a părăsit România, valorile financiare ale Regelui Mihai se ridicau la 500.000 franci elveţieni^[44]. Acestea ar fi fost, se pare, primite de la guvernul comunist, conform transcrierilor sovietice recent declasificate^[45] ale convorbirilor oficiale dintre Stalin şi prim-ministrul român Petru Groza. Regele Mihai a negat de repetate ori în trecut^[46] că guvernul comunist i-ar fi permis să ia cu el în exil vreo valoare financiară sau bunuri de valoare în afară de patru automobile personale, încărcate în două vagoane de tren. Totuşi, în mod aparent lipsit de griji financiare, în timpul vizitei la New York din martie 1948^[47], Mihai şi-a permis să meargă la cumpărături pe Fifth Avenue, artera comercială cea mai scumpă din lume^[48]. De asemenea, lui Mihai i-a plăcut atât de mult avionul în care a survolat Statuia Libertăţii, încât s-a gândit că l-ar putea cumpăra^[47].

În ianuarie 1948^[1], Mihai a început să se autointituleze "Prinţ de Hohenzollern"^[2], folosind pentru prima dată în loc de "Rege" un titlu retras familiei regale române de către Hohenzollernii germani în timpul primului război mondial, recunoscând în mod aparent faptul că la acea dată nu mai era Regele României. Totuşi, în cele din urmă, în martie 1948, Mihai denunţă abdicarea sa ca fiind smulsă cu forţa şi ilegală. Revista americană "Time" susţine că lui Mihai i-au trebuit peste două luni de zile pentru a denunţa abdicarea, deoarece negociase cu comuniştii recuperarea unor proprietăţi din România^[33], în ciuda unui articol anterior cum că Bucureştii i-ar fi permis să scoată din ţară numai 3.000 de dolari americani, patru automobile şi o decoraţie cu diamante şi rubine, acordată de către Stalin^[49]. De atunci, Mihai se semnează în majoritatea timpului ca "Regele Mihai de România".

Unii monarhişti români^[50], pentru care Mihai e rege doar de drept divin, nu şi constituţional, deoarece nici n-a jurat pe Constituţie, nici n-a fost investit în funcţie de Parlament în a doua sa domnie, consideră abdicarea sa din 1947 drept nulă, argumentând că aceasta a fost un act pur constituţional, nu religios, care nu îl poate decădea dintr-o poziţie în care a fost pus de către Dumnezeu. Aceeaşi monarhişti susţin că, în calitate de rege absolut, neconstituţional, de drept divin, Mihai reprezintă singur şi pe deplin Statul român şi că, ca atare, el poate dispune după cum doreşte de proprietăţile Statului, inclusiv de tabourile Coroanei, care-i aparţin şi de al căror "furt" a fost acuzat.

Viaţa după pierderea tronului

În iunie 1948 s-a căsătorit cu Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cu care are cinci fiice. Au trăit la început în Marea Britanie, ulterior s-au mutat în Elveţia. Autorităţile române comuniste i-au retras cetăţenia română în 1948. A devenit pilot comercial pentru o companie de echipament aerian.

În 1992, trei ani după Revoluţia Română din 1989 prin care a fost îndepărtat guvernul comunist, noul guvern român i-a permis Regelui Mihai să revină în ţara sa pentru a celebra sărbătorile de Paşte, fiind întâmpinat de populaţie cu o simpatie deosebită. În Bucureşti peste un milion de persoane au ieşit în stradă pentru a îl vedea. Popularitatea Regelui a îngrijorat guvernul preşedintelui Ion Iliescu, Regelui interzicându-se accesul în România pentru următorii cinci ani. În 1997, după înfrângerea electorală a lui Iliescu de către preşedintele Emil Constantinescu, România a acordat înapoi Regelui Mihai cetăţenia română şi i-a permis din nou să îşi viziteze propria ţară. Actualmente trăieşte în majoritatea timpului în Elveţia la Aubonne şi parţial în România, fie la castelul său de la Săvârşin din judeţul Arad, fie la palatul Elisabeta din Bucureşti, pus la dispoziţia sa printr-un vot al Parlamentului României.

Mihai are următorii copii:

* Margareta (Margareta de România-Duda) (născută în 1949)
* Elena (Helen Nixon McAteer) (născută în 1950)
* Irina (născută în 1953)
* Sofia (născută în 1957)
* Maria (născută în 1964).

Atât Elena cât şi Irina au fii şi fiice. Sofia, a cărei căsătorie nu a fost aprobată de tatăl ei, are o fată.

Pentru mai multe detalii, consultaţi genealogia completă a monarhiei române (în lb. engleză).

Datorită legii succesiunii din ultima Constituţie democratică a regatului, cea din 1923, la moartea Regelui Mihai (presupunând că moare fără băieţi, după cum e probabil în prezent), în absenţa schimbării Constituţiei, care ar necesita mai întâi restaurarea monarhiei, succesiunea va reveni familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei şef este Friedrich Wilhelm, Prinţ de Hohenzollern, în prezent primul în ordinea de succesiune la tron.

La 30 decembrie, 2007, Mihai a semnat Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României[5][51], un act nedemocratic[52], cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului[53][54], prin care a desemnat-o pe Principesa Margareta drept moştenitoare a tronului cu titlurile de "Principesa Moştenitoare a României" şi de "Custode al Coroanei României". Cu aceeaşi ocazie, Mihai a cerut Parlamentului ca, în cazul în care naţiunea româna şi Parlamentul României vor considera potrivită restaurarea monarhiei, să renunţe la aplicarea legii salice de succesiune.

Poziţii politice

Mihai nu a încurajat dezvoltarea mişcării monarhiste în România, iar partidele regaliste au avut un impact prea slab asupra ţării postcomuniste. El a considerat că o restaurare a monarhiei în România poate avea loc doar ca urmare a dorinţei poporului român. "Dacă oamenii vor să mă întorc înapoi, mă voi întoarce înapoi" a declarat în 1990. Dar, a spus în continuare, "românii au suferit destul să li se impună şi au dreptul de a fi consultaţi în ceea ce le priveşte viitorul." Monarhiştii români se spune că ar fi oferit[55][56] tronul României ASR Prinţului Charles de Wales, pe care acesta l-ar fi refuzat. Oferta ar putea fi interpretată drept rezultat al deziluziei monarhiştilor români atât faţă de moştenitoarea Regelui Mihai, Principesa Margareta, cât şi faţă de soţul ei, din moment ce Mihai nu a renunţat la speranţa, pentru el sau familia sa, de a reveni pe tron: "Se încearcă totuşi să facem ca oamenii să înţeleagă ce a fost monarhia la noi, ce ar putea eventual face"[57].

Mihai a întreprins vizite cvasi-diplomatice în numele României post-comuniste. În 1997 a vizitat în cadrul unui tur Europa de vest, făcând lobby pentru admiterea României în NATO şi Uniunea Europeană, fiind primit de şefi de stat şi oficiali guvernamentali.

În decembrie 2003, în numele unui tabloid de mică importanţă, Mihai a înmânat premiul "Omul anului 2003" primului-ministru de atunci Adrian Năstase, lider al partidului PSD. Unii monarhişti au privit[58] gestul lui Mihai drept o încălcare a tradiţiei neutralităţii politice a monarhiei, cât şi ca un compromis din motive financiare cu foştii săi duşmani ex-comunişti.

Personalitate şi interese personale

Mihai a avut dintotdeauna o reputaţie de taciturn. I-a spus odată bunicei sale "Am învăţat să nu spun ce simt şi să le zâmbesc celor pe care-i urăsc cel mai mult".

Regele Mihai este pasionat de automobile[59], în special de jeepuri militare[60][61]. Mihai e pasionat şi de avioane[62], lucrând ca pilot de curse comerciale[63] în timpul exilului. El este interesat şi de genealogia regală şi aristocratică, oferindu-şi în 1998 patronajul onorific[64], împreună cu Regele Juan Carlos I al Spaniei, republicării celebrului Almanah de Gotha.

Pe 10 mai 2007, Regele Mihai a primit premiul Hanno R. Ellenbogen, o distincţie acordată anual de Prague Society unei persoane publice care a contribuit la înţelegerea şi cooperarea internaţională.[65] Laureaţii anteriori ai premiului sunt Vaclav Havel, fost preşedinte al Cehoslovaciei (1990-1992) şi Republicii Cehe (1992-2003), Lordul Robertson, fost secretar general al NATO (1999-2004), Madeleine Albright, fost secretar de stat al SUA (1997-2001), maestrul Vladimir Ashkenazy şi regizorul Milos Forman.

Note

1. ^ ^{a b c} en "Comprimare", Time, 12 ianuarie, 1948
2. ^ ^{a b} en "Jaloane", Time, 21 iunie, 1948
3. ^ en "Genealogia Familiei Regale a României"
4. ^ Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României, Ed. Meronia, Bucureşti, 2003, p. 46
5. ^ ^{a b c} Normele Fundamentale ale Familiei Regale a României, situl oficial al Familiei Regale a României la data de 8 ianuarie 2008
6. ^ "Bucuriile suferinţei", Volumul 2, "De vorbă cu câţiva intelectuali", de pr. Dimitrie Bejan, site-ul "Sfaturi Ortodoxe" la data de 9 iunie, 2007
7. ^ "Decret regal privind investirea generalului Ion Antonescu cu depline puteri", 5 septembrie 1940
8. ^ en "Mareşalul Ion Antonescu", site-ul WorldWar2.ro, articolul "Romanian Armed Forces in the Second World War", accesat la data de 4 septembrie 2007
9. ^ “23 august - radiografia unei lovituri de Palat”, paragraful ” Predaţi comuniştilor”, Dosare Ultrasecrete, Ziua, 19 august, 2006
10. ^ “Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle”- Din proclamaţia către ţară a Regelui Mihai I în noaptea de 23 august 1944, Curierul Naţional, 7 august 2004
11. ^ ^{a b c d} en Studiu de ţară: România Cap. 23, Biblioteca Congresului S.U.A.
12. ^ en "Hitler recurge la 'marionete' în România", Washington Post, 25 august, 1944
13. ^ en "Bulgaria - Rezistenţa bulgară la alianţa Axei", Enciclopedia Britannica
14. ^ ^{a b} en "Regele proclamă predarea naţiunii şi dorinţa de a ajuta Aliaţii", The New York Times, 24 august, 1944
15. ^ Pamfil Şeicaru despre 23 August: "Mai multă ruşine, mai puţine victime", Ziua, 16 august, 2004
16. ^ en Studiu de ţară: România Cap. 23, Biblioteca Congresului S.U.A.
17. ^ "O zi de august cu steagurile în bernă", Lumea Magazin, august 2004
18. ^ en "Al Doilea Război Mondial -- 60 de ani după: fostul monarh român rememorează decizia de a schimba alianţele", Radio Europa Liberă, 6 mai, 2005
19. ^ „Ceea ce s-a făcut cu România între 1945 şi 1947 se face şi din 1989 încoace”, Ziua, 24 august, 2000
20. ^ en "Trăiesc din nou" de Ileana, Principesa României, cap. 21
21. ^ "Cabinetul Negru" de la Externe, ultimul bastion al "imperialismului", site-ul Repere Româneşti, la data de 29 iulie, 2007
22. ^ en "Dezvoltarea forţelor armate române după Al Doilea Război Mondial", site-ul Bibliotecii Congresului SUA, la data de 9 decembrie, 2006
23. ^ "Istoria ca telenovelă - Bârfele unui Raport Secret (III)", Jurnalul Naţional, 18 iunie 2006
24. ^ "Procesul Maniu", Jurnalul Naţional, 28 noiembrie, 2006
25. ^ en "Churchill l-a sfătuit pe Mihai să revină", Washington Post, 31 decembrie, 1947
26. ^ en Speech al Majestăţii Sale Mihai I, Regele României, adresat Institutului Regal de Servicii Unite pentru Studii de Apărare, Londra, 26 martie, 1997
27. ^ en "My Enemy My Friend: Kadish for a Wehrmacht Officer", de Tammy L McClure, iUniverse Inc., 2005, pag. 76. O altă relatare din cartea dizidentului anti-comunist român Paul Goma "Jurnal pe sărite", pag. 57.
28. ^ en "Două prinţese exilate de regimul românesc", New York Times, 12 ianuarie, 1948
29. ^ en "Mătuşile lui Mihai ar putea fi şi ele exilate", New York Times, 7 ianuarie, 1948
30. ^ en "Un rege şi lovitura sa de stat", The Daily Telegraph, 12 iunie, 2005
31. ^ "Regele fără tron al României supravieţuieşte inamicilor şi greutăţilor", New York Times, 27 ianuarie 2007
32. ^ "Întoarcerea de la Londra şi abdicarea", Jurnalul Naţional, 17 noiembrie, 2005
33. ^ ^{a b} "Anna şi cu mine", Time, 15 martie, 1948
34. ^ ^{a b} en Diverse, Evenimentul Zilei, 24 martie, 2005
35. ^ en Diverse, Evenimentul Zilei, 14 martie, 2005
36. ^ en "Artă fierbinte, bani reci", pag. 177,184, de Michel van Rijn. Little Brown & Co., octombrie 1994. Deasemenea raportul „Ştiri de artă devastatoare”, 29 octombrie, 2001, de către acelaşi expert al poliţiei britanice în traficul cu artă. Pentru mai multe informaţii despre Michel van Rijn, vedeţi 1 şi 2.
37. ^ "Speranţa Lia Roberts", Evenimentul Zilei, 18 ianuarie, 2004
38. ^ en "Artă fierbinte, bani reci", pag. 177,184, de Michel van Rijn. Little Brown & Co., octombrie 1994. De asemenea raportul "Ştiri de artă devastatoare", 29 octombrie, 2001, de către acelaşi expert al poliţiei britanice în traficul cu artă. Pentru mai multe informaţii despre Michel van Rijn, vedeţi 1 şi 2.
39. ^ "Madonna lui Raibolini la MNAR", Ziua, 20 noiembrie, 2004
40. ^ "O DONAŢIE PRESTIGIOASĂ: " Madona cu Pruncul" de Francesco Raibolini, numit Il Francia", site-ul Online Gallery la data de 9 decembrie, 2006
41. ^ "Nu există dovezi că Regele Mihai ar fi scos tablouri din ţară", Adevărul, 19 aprilie 2005
42. ^ "MĂRTURII DE ISTORIE CONTEMPORANĂ. PELES, IANUARIE-APRILIE 1948. INVENTARIEREA BUNURILOR DE ARTĂ FOSTE REGALE (III)," de RADU BOGDAN, doctor în istorie, Magazin istoric, octombrie 1998
43. ^ "Regele şi ţara" de Andrei Pippidi, revista "22", 8 martie 2006
44. ^ en "Regele exilat ar trebui să devină pilot'", BBC, 2 ianuarie, 2005
45. ^ ""Regele Mihai în exil - de la crescător de pui la pilot de încercare şi broker", agenţia ROMPRES citată de Jurnalul de Botoşani şi Dorohoi, 13 aprilie, 2005
46. ^ Interviul Regelui Mihai acordat ziarului Ziua, nedatat. Un alt interviu similar acordat ziarului Adevarul, 3 mai, 2005
47. ^ ^{a b} en "Oameni", Time, 22 martie, 1948
48. ^ "Magheru, printre cele mai scumpe bulevarde din lume", Bloombiz.ro, 30 octombrie 2006
49. ^ en "Reuniune în Davos", Time, 2 februarie, 1948
50. ^ "Regele şi patriarhul", România Liberă, 3 octombrie, 2007
51. ^ "Principesa Margareta, moştenitoarea tronului României", Evenimentul Zilei, 30 decembrie, 2007
52. ^ "O constituţie dinastică," România liberă, 9 ianuarie, 2008
53. ^ , cu însemnatate eminamente simbolică, în absenţa aprobării Parlamentului[http://www.jurnalul.ro/articole/112922/regele-si-margareta-de-%e2%80%9eziua-republicii%e2%80%9c-mihai-si-a-desemnat-succesoarea "Regele şi Margareta - De „Ziua Republicii“, Mihai şi-a desemnat succesoarea"], [[Jurnalul Naţional]], 2 ianuarie, 2008
54. '''[[#_ref-42|^]]''' [http://www.cotidianul.ro/index.php?id=16726&art=40834&cHash=23262d91ef "Actorul Duda in rolul vietii: Principe Consort al Romaniei"], [[Cotidianul]], 3 ianuarie, 2008
55. '''[[#_ref-43|^]]''' [http://www.romanialibera.ro/a77231/acarul-paun-european.html ''"Acarul păun european"'', de Tom Gallagher, România Liberă, 30 iunie, 2006]
56. '''[[#_ref-44|^]]''' [http://www.libertatea.ro/index.php?section=articole&screen=stire&sid=163329 "Prinţul Charles şi-a luat casa între ţigani", Libertatea, 24 septembrie, 2006]
57. '''[[#_ref-45|^]]''' [http://www.ziua.ro/display.php?id=209804&data=2006-10-25 "Regele la 85 de ani", Ziua, 25 octombrie, 2006]
58. '''[[#_ref-46|^]]''' [http://www.evz.ro/article.php?artid=140630 "Regele şi saltimbancul", Evenimentul Zilei, 17 decembrie 2003]
59. '''[[#_ref-47|^]]''' [http://hem.passagen.se/vlad/rm.gif "Regele Mihai - automobilist, mecanic, pilot profesionist", de Andrei Săvulescu. Humanitas, Bucureşti, 1996]
60. '''[[#_ref-48|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50864710&cdi=0 "Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieşirea din castelul de la Sinaia", Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie, 1946]
61. '''[[#_ref-49|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50864714&cdi=0 "Regele Mihai al României conducând în jos pe scările de la ieşirea din castelul de la Sinaia", Time & Life Pictures/Getty Images, 1 aprilie, 1946]
62. '''[[#_ref-50|^]]''' [http://www.cs.kent.edu/~amarcus/Mihai/pictures/matur/mihai_avion.jpg "Regele Mihai într-un avion", Pagină dedicată MS Regele Mihai I şi Coroanei României, la data de 26 noiembrie, 2006]
63. '''[[#_ref-51|^]]''' {{en icon}} [http://legacyeditorial.gettyimages.com/source/search/details_pop.aspx?iid=50344523&cdi=0 "Ex-Regele Mihai în Elveţia, unde lucrează pentru o companie americană de avioane", Time Life Pictures/Getty Images, 1 ianuarie, 1957]
64. '''[[#_ref-52|^]]''' "Renaşterea lui Gotha" (în franceză), Le Figaro, 14 mai, 1998
65. '''[[#_ref-53|^]]''' [http://www.globalpanel.org/english/presscenter/pressreleases/About_MSE_GP/07-05-11-Regele_mihai_HRE.html "Pentru prima oară Regele Mihai transmite un mesaj politic - Casa Regală cere schimbarea Constituţiei"], [[Gardianul]], 11 mai, 2007

Legături externe

• ro Site-ul Familiei Regale a României
• ro Site pentru susţinerea monarhiei în România
• ro Majestatea Sa Regele Mihai I de România - site semi-oficial
• ro Viaţa Regelui Mihai, site-ul oficial al ASS Radu, Prinţ de Hohenzollern-Veringen
• ro "Revanşa Regelui", Evenimentul Zilei, 20 aprilie, 2006
• ro "Casa Regală Română astăzi", Jurnalul Naţional, 10 mai, 2006
• en "Mihai de România", interviu din 1990 cu Peter Kurth
• en "Regele României rememorează sacrificiile", Prague Post, mai 2005
• en „Am domnit în întuneric”, The Spectator, 14 iunie, 1997
• en "Al Doilea Război Mondial - 60 de ani mai târziu: Fostul monarh român rememorează decizia de a schimba alianţele", Radio Europa Liberă, 6 mai, 2005
• en „Un Rege şi lovitura sa”, Telegraph, 12/06/2005
• ro "Regele şi saltimbancul", Evenimentul Zilei, 17 decembrie, 2003
• en "Căutând un lider", Washington Times, 17 aprilie, 2006
• ro Agenda Casei Regale, site-ul oficial al ASS Radu, Prinţ de Hohenzollern-Veringen
• ro "Regele Mihai, retrocedare de un miliard de euro", România Liberă, 27 aprilie, 2007
• ro "Harta marilor retrocedări (II)" România Liberă, 18 aprilie, 2007

Carol al II-lea al României

Carol al II-lea al României (15 octombrie 1893 - 4 aprilie 1953) a fost încoronat rege al României pe 8 iunie 1930 şi a abdicat pe 6 septembrie 1940 în favoarea fiului sau Mihai. Cunoscut şi sub numele de Carol Caraiman, nume pe care i l-a ales tatăl său Ferdinand şi a fost folosit de Carol după ce a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală Română (între 1925 şi 1930). Carol este fiul cel mare al regelui Ferdinand al României şi al soţiei sale Regina Maria.

Cunoscut mai mult pentru aventurile sale romantice decât pentru calităţile sale de conducător, Carol s-a căsătorit pentru prima oară la Odessa, Ucraina pe 31 august 1918, în contradicţie cu legea regală, cu Ioana Maria Marie Valentina Lambrino, ("Zizi" Lambrino) (1898-1953), fiica unui general român; au avut un singur fiu, Mircea Gregor Carol Lambrino, şi căsătoria a fost anulată prin sentinţă a Tribunalului Ilfov în 1919. Mai târziu s-a căsătorit, la Atena, Grecia (10 martie 1921) cu Prinţesa Elena a Greciei şi Danemarcei, dar mariajul s-a prăbuşit la scurt timp prin aventura regelui cu Elena Lupescu (cunoscută ca "Magda Lupescu", 1895-1977), fiică a lui Nicolas Grünberg, un farmacist evreu, care a adoptat numele de Nicolae Lupescu. Elena Lupescu a fost iniţial soţia ofiţerului de armată Ion Tâmpeanu. Ca rezultat al scandalului el a renunţat la tron în decembrie 1925 în favoarea fiului său cu Elena, Mihai, care a devenit rege în iulie 1927. Carol şi Elena au divorţat în 1928. El a avut de asemenea un fiu cu o necunoscută, Maria Martini. Pentru toate aceste aventuri istoricii l-au supranumit regele playboy. Martorii oculari afirmă chiar că ar fi avut o aventură cu o faimoasă prostituată, Foamea Neagră, din cartierul Crucea de piatră. Episodul este preluat de Petru Dumitriu în romanul Cronică de familie.

Întorcându-se pe neaşteptate în ţară pe 6 iunie 1930, Carol a fost proclamat rege după două zile. În următorul deceniu el a încercat să influenţeze cursul vieţii politice româneşti, în primul rând prin manipularea partidelor Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc şi a unor grupări anti-semite şi apoi din (Ianuarie 1938) prin alegerea de către el a miniştrilor. Pe 10 februarie 1938 a desfiinţat partidele politice, fapt consfinţit prin constituţia din 27 februarie 1938, ce asigura coroanei puterea supremă. Tot în 1938 a iniţiat o reformă administrativă de inspiraţie fascistă, prin care a împărţit teritoriul României în zece ţinuturi.

Doi ani mai târziu, în anul 1940, forţat de presiunea sovieticilor, Germaniei, Bulgariei şi a Ungariei să cedeze părţi din teritoriul Romaniei, a fost obligat să abdice prin administraţia pro-germană a generalului Ion Antonescu, în favoarea fiului său Mihai, stabilindu-se în final în Portugalia. El şi Elena Lupescu s-au căsătorit în Rio de Janeiro, Brazilia, pe 3 iunie 1947, transformând-o pe aceasta în Prinţesa Elena de Hohenzollern. A plecat din ţară cu un tren încărcat cu obiecte din patrimoniul Coroanei, tablouri de mari maeştri, ca Tizian, Rubens şi Rembrandt, sute de goblenuri, bijuterii, armuri ce decorau pereţii palatelor regale de la Pelişor şi Peleş. Un grup de legionari, o echipă specială au tras focuri de armă asupra trenului regal, fără să izbutească să-l oprească. În Portugalia a valorificat toate aceste obiecte de artă devenind proprietarul unei averi fabuloase, pe care a cheltuit-o în întregime ducând o viaţă de lux.

A rămas în exil pentru tot restul vieţii sale. Se pare că atât în timpul celui de-al doilea război mondial cât şi după regele a avut unele încercări de a-şi recăpăta tronul, dar i-a lipsit complet vreo susţinere politică, atât internă cât şi externă. Carol a murit în Portugalia, fiind îngropat la capela Regilor Portugaliei din Estoril, iar în 2003 rămăşiţele sale au revenit în România, fiind reînhumate la Mănăstirea Curtea de Argeş, în afara bisericii în care se odihnesc regii României. Regele Mihai nu a participat la ceremonie, fiind reprezentat de Principesa Margareta şi Principele Radu.

Bibliografie

* Boris Crǎciun, Regii şi Reginele României, Editura Porţile Orientului, Iaşi.
* Carol al II-lea al României
* Cronologia monarhiei în România
* Însemnele regalităţii române
* Majestatea Sa Carol al II-lea de Romania
* Regele Romaniei
* Regele, amanta şi Legiunea Arhanghelului Mihail
* Paul D. Quinlan - The playboy king : Carol II of Romania. Greenwood Press, 1995.
* Florin Constantiniu - O istorie sincera a poporului roman. Ed. Univers Enciclopedic, 1997.
* Alex Mihai Stoenescu - Istoria loviturilor de stat din România. Volumul 2, Eşecul democraţiei române. Ed. Rao, 2001.
* Ion Scurtu - Monarhia în Romania 1866-1947. Ed. Danubius, 1991.
* Matthieu Boisdron, La Roumanie des années trente. De l'avènement de Carol II au démembrement du royaume (1930-1940), éditions Anovi, Franţa, 2007.

FERDINAND I

Ferdinand I al României, născut Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Sinaia) a fost rege al României din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Din 1890 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1914 şi 1927 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

Născut în Sigmaringen în sud-vestul Germaniei, Prinţul Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit moştenitor al tronului după unchiul său fără copii, Regele Carol I al României în noiembrie 1888, după renunţul tatălui şi fratelui său mai în vârstă. În 1893, Prinţul Ferdinand s-a căsătorit cu Prinţesa Maria de Edinburgh, care era nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii şi a Ţarului Alexadru al II-lea al Rusiei. Ei au avut trei fii şi trei fiice.

După o idilă cu poeta Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a Reginei Elisabeta, relaţie întreruptă la intervenţia Consiliului de Miniştri, care a reamintit Principelui că nici un membru al Familiei Regale nu se poate căsători decât cu Principese de origine străină, Ferdinand s-a însurat, pe data de 10 ianuarie 1893, cu Maria de Edinburgh, din Familia Regală a Marii Britanii. Împreună au avut 6 copii, cel mai mare, botezat Carol, urmând să devină Regele Carol al II-lea al României.
Deşi rudă cu familia imperială ce conducea Germania, Hohenzollern, Ferdinand a hotărât, împreună cu Consiliul de Coroană din 14/27 August 1916, intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei împotriva Germaniei şi Austro-Ungariei, realizând astfel pasul cel mai important pentru realizarea idealului României Mari. (Constantin Kiriţescu, „Istoria războiului pentru întregirea României”, 1916-1919, Bucureşti, 1922).

În 1914, Ferdinand a devenit Rege al României, la 49 de ani, depunând juramântul solemn şi promiţând că va fi "un bun român". În timpul războiului mondial, Regele Ferdinand s-a alăturat curentului favorabil Antantei, şi, în 1916, pe 14 august, a prezidat Consiliul de Coroană în cadrul căruia a luat o hotărâre dramatică: intrarea României în război împotriva ţării sale natale, Germania. Cu tot entuziasmul românilor, situaţia de pe câmpul de luptă nu a fost favorabilă, o bună parte din teritoriul României fiind ocupat de către trupele Puterilor Centrale. Ferdinand şi întregul guvern român s-au refugiat, în noiembrie 1916, la Iaşi. Pentru Rege şi familia sa a fost o perioadă extrem de grea, perioadă în care toate planurile păreau să se năruie. În plus, în 1917, murea de febră tifoidă, la numai 4 ani, Principele Mircea, cel de-al şaselea copil al cuplului regal. Deşi familia sa din Germania l-a renegat, la Castelul Hohenzollernilor arborându-se steagul de doliu, Ferdinand nu şi-a pierdut speranţele. Astfel, el a refuzat să ratifice pacea separată între Puterile Centrale şi România. În cele din urmă, situaţia avea să se schimbe. În cursul anului 1918, anul de naştere al României Mari, Ferdinand s-a întors triumfal la Bucureşti, în fruntea armatei sale eroice, trecând pe sub Arcul de Triumf, întâmpinat fiind de populaţia entuziastă.
Ferdinand a fost încoronat rege al României Mari printr-o ceremonie spectaculoasă, în ziua de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia.
Pictură reprezentându-l pe regele Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia
Pictură reprezentându-l pe regele Ferdinand I al României, aflată în Catedrala din Alba Iulia

Viaţa politică internă în timpul domniei sale a fost dominată de Partidul Naţional Liberal condus de fraţii Ion şi Vintilă Brătianu. Cucerirea Transilvaniei a lărgit însă baza electorală a opoziţiei, a căror partide principale s-au unit în ianuarie 1925 - octombrie 1926 pentru a forma Partidul Naţional Ţărănesc.
Regele Ferdinand nu a fost însă scutit de necazuri. Fiul său cel mai mare, moştenitorul tronului, trăia o viaţă scandaloasă şi, încălcând ordinea monarhică, s-a căsătorit clandestin, la Odesa, cu Ioana Lambrino. Tribunalul Ilfov a anulat însă căsătoria, iar Ioana Lambrino a fost exilată împreună cu fiul nelegitim al lui Carol. Principele a fost trimis într-o lungă călătorie, în jurul lumii, pentru "a o uita" pe Ioana Lambrino. La 10 mai 1921, Carol s-a căsătorit, la Atena, cu Elena, fiica Regelui Constantin al Greciei.
Casa regală de România

Carol I
Regina soţie
Regina Elisabeta
Copii
Principesa Maria
Ferdinand
Regina soţie
Regina Maria
Copii
Prinţul Carol
Prinţul Nicolae
Principesa Elisabeta
Principesa Maria
Principesa Ileana
Prinţul Mircea
Carol al II-lea
Regina soţie
Regina Elena
Copii
Prinţul Mihai
Mihai I
Regina soţie
Regina Ana
Copii
Principesa Margareta
Principesa Elena
Principesa Irina
Principesa Sofia
Principesa Maria


În 1921, Ferdinand va avea bucuria să trăiască naşterea nepotului său, Mihai, fiul lui Carol şi al Elenei. Cu toate acestea, mariajul dintre Carol şi Elena nu avea să reuşească, moştenitorul tronului părăsindu-şi soţia şi fiul, fugind la Paris împreună cu amanta sa, Elena Lupescu. În cele din urmă, cu inima tulburată, Regele îl desemnează ca urmaş la tron pe nepotul său, Mihai, dezmoştenindu-l, în acelaşi timp, pe fiul său Carol.

Ferdinand a murit în 1927, şi a fost urmat la tron de nepotul său Mihai, sub o regenţă formată din trei persoane, din care făcea parte şi cel de al doilea fiu al lui Ferdinand, Prinţul Nicolae.

Bibliografie

1. Wikipedia
2. Însemnele regalităţii române
3. Cronologia monarhiei în România
4. Monarhia în România
5. Reginele României
6. Casa regală de România
7. Hohenzollern-Sigmaringen
8. Majestatea Sa Ferdinand I de Romania

CAROL I

Carol I, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen -- (n. 10 aprilie 1839, Sigmaringen - 10 octombrie, 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române şi, apoi România, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a fost membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al aceleiaşi instituţii.

În cei 48 de ani cât a durat domnia sa (cea mai lungă domnie cunoscută de vreun conducător al României), a obţinut independenţa ţării, căreia i-a şi crescut imens prestigiul, a redresat economia şi a pus bazele unei dinastii. A construit în munţii Carpaţi castelul Peleş, care a rămas şi acum una dintre cele mai vizitate atracţii turistice ale ţării. Tot acum au fost construite primele universităţi, la Iaşi, respectiv Bucureşti. După războiul ruso-turc, România a câştigat Dobrogea, iar Carol a ordonat ridicarea primului pod peste Dunăre, între Feteşti şi Cernavodă, care să lege noua provincie de restul ţării.
Viaţa timpurie

Carol s-a născut în Sigmaringen ca Prinţul Karl von Hohenzollern-Sigmaringen. Era cel de-al doilea fiu al prinţului Karl Anton şi a soţiei sale, principesa Josephine. După finalizarea studiilor elementare s-a înscris la şcoala de cadeţi din Münster. În 1857 termina cursurile Şcolii de Artilerie din Berlin. Până în 1866 (când a acceptat coroana României) a fost ofiţer german. A participat la Al doilea război din Schleswig, mai ales la asaltul citedelei Fredericia şi al Dybbøl, experienţă care îi va fi de folos mai târziu în Războiul ruso-turc.

Deşi nu era de statură înaltă, Carol a fost descris drept soldatul perfect, sănătos, disciplinat şi de asemenea un politician excelent, cu vederi liberale. Cunoştea bine mai multe limbi europene. Familia sa, dinastia de Hohenzollern-Sigmaringen, fiind înrudită cu familia lui Napoleon Bonaparte, aveau relaţii excelente cu acesta. România era în acea perioadă sub o influenţă puternică a culturii franceze, iar recomandarea lui Napoleon a prinţului Carol a valorat mult în ochii politicienilor români, la fel ca şi rudenia de sânge cu familia prusacă domnitoare. Ion Brătianu a fost politicianul român trimis să negocieze cu Carol şi familia acestuia posibilitatea ca prinţul Carol să vină pe tronul României.

Intrarea în România
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza ţara era în plin haos. (Dupa detronarea, exilarea lui Cuza, unirea cu Roma este inlocuita de francmasonii liberali cu limba, cultura franceza si dinastia germana. In ciuda tuturor, Cuza e un erou. Anturajul sau, în afara de M. Kogalniceanu l-a tradat. Ziarul rus Le Nord, 22 febr. 1864, remarca: „Cuza aspira nu mai putin decit la coroana regala a României, subordonarea ritului grecesc celui roman in Principate, convertirea lui insasi la catolicism, in schimbul sprijinului puterilor catolice pentru urcarea lui la tron.“ Regele Carol este defapt un neroman impus romanilor.) Alegerea lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv pentru care puterile europene permiseseră unirea principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, iar acum ţara risca să ajungă la dizolvarea acestei uniri. Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito, sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf - Bonn - Freiburg - Zürich - Viena - Budapesta, datorită conflictului care exista între ţara sa şi Imperiul Austriac. După ce a păşit pe teritoriul ţării, Brătianu l-a însoţit mai departe cu trăsura.

Pe 10 mai 1866, Carol a intrat în Bucureşti. Vestea sosirii sale fusese transmisă prin telegraf şi a fost întâmpinat de o mulţime entuziastă de oameni, dornici să cunoască noul conducător. La Băneasa i s-a înmânat cheia oraşului. Şi-a rostit în franceză jurământul: "Jur să păzesc legile României, să-i apăr drepturile şi integritatea teritorială".

Domnia lui Carol I a început, de fapt, în aprilie 1866, odată cu intrarea sa în ţară. Proclamat domnitor al Principatelor Române în ziua de 10 mai 1866, rămâne cu acest titlu până în 26 martie 1881, când este proclamat rege, devenind astfel întâiul rege al României. A fost primul monarh din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, al cărei nume se transformă, începând cu Regele Ferdinand I, în Casa Regală de România, dinastie care va conduce ţara până la proclamarea Republicii Populare Române în 1947.

Prima Constituţie regală a României

Imediat după sosirea în ţară, parlamentul României a adoptat la 29 iunie 1866 prima constituţie a ţării, una dintre cele mai avansate constituţii ale timpului. Aceasta a permis dezvoltarea şi modernizarea ţării. S-a decis ca aceasta să ignore dependenţa curentă a ţării de Imperiul Otoman, acţiunea care s-a constituit într-un prim pas spre independenţă.

Articolul 82 specifica: "Puterile conducătorului sunt ereditare, pornind direct de la Majestatea Sa, prinţul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, pe linie masculină prin dreptul primului-născut, excluzând femeile. Descendenţii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în spiritul religiei ortodoxe."

Pentru consolidarea prestigiului personal şi al ţării, pe 9 septembrie 1878 a primit titlul de „Alteţă regală”. Pe 15 martie 1881, Constituţia a fost modificată pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment şeful statului va fi numit rege. Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

Ideea de bază a tuturor constituţiilor regale din România era aceea că regele conduce fără a guverna.

Un rege devotat

Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. Soţia sa, Regina Elisabeta, îl caracteriza ca „o persoană care îşi poartă coroana şi în somn”. Era foarte meticulos şi încerca să îşi impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. Deşi era foarte devotat sarcinilor sale de rege al României, niciodată nu şi-a uitat rădăcinile germane.

În timpul domniei sale, ţara a obţinut independenţa deplină faţă de Imperiul Otoman, după un război efectiv intens, modern şi foarte eficace (cunoscut în istorie ca Războiul de Independenţă, dar şi ca Războiul ruso-turc, 1877 - 1878), în care contribuţia României a fost decisivă.
În timpul luptelor desfăşurate pe teritoriul Bulgariei de azi, armata română l-a avut pe Carol ca lider efectiv, regele fiind prezent personal pe câmpul de luptă. Tratatul de la Berlin din 1878 a consfinţit nu numai independenţa absolută a României faţă de "Sublima Poartă," dar şi un imens prestigiu internaţional datorat tuturora, de la rege (care a dovedit a fi un excelent strateg militar) până la ultimul soldat.
Cifrul regelui Carol
Cifrul regelui Carol

De asemenea, consolidarea unirii Moldovei cu Ţara Românească, eliminarea relativei "şubrezimi" şi a pericolelor ce ameninţau continuu măreţul act al Unirii de la 5 - 24 ianuarie 1859, precum şi intrarea ţării în rândul naţiunilor suverane, prin proclamarea României ca regat, în anul 1881, au fost toate urmări directe ale Războiului de independenţă, confirmat de sus-numitul Tratat de la Berlin.

Tot în timpul domniei lui Carol I, în 1913, în urma celui de-al doilea război balcanic, terminat prin Tratatul de la Bucureşti, din 1913, România obţine partea de sud a Dobrogei, Cadrilaterul, de la Bulgaria.

Viaţa politică

Viaţa politică internă, încă dominată de către familiile de mari proprietari de pământ, organizată în jurul partidelor rivale, Liberal şi Conservator, a fost lovită de două răscoale ale ţăranilor, în sudul Ţării Româneşti, în aprilie 1888 şi în partea nordică a Moldovei, în februarie 1907, care a cuprins repede şi sudul până în martie. Răscoalele au fost reprimate în mod sângeros.

Sfârşitul guvernării

Domnia îndelungată a lui Carol a ajutat dezvoltarea rapidă a statului român. Dar, spre sfârşitul domniei sale şi începutul Primului Război Mondial, regele dorea să intre în război de partea puterilor centrale, în timp ce opinia publică era de partea Triplei Antante. Carol a semnat un tratat secret în 1883, care lega România de Tripla Alianţă şi, deşi tratatul trebuia activat doar în cazul în care Rusia imperialistă ar fi atacat unul dintre membrii tratatului, Carol era convins că cel mai onorabil ar fi fost intrarea în război de partea Imperiului German.

A fost convocată o întrunire de urgenţă a membrilor guvernului unde Carol le-a comunicat acestora existenţa tratatului şi şi-a exprimat dorinţa sa. A întâmpinat o opoziţie crâncenă din partea membrilor guvernului. Se spune că aceasta i-ar fi provocat moartea subită pe 27 septembrie/10 octombrie 1914. Viitorul rege Ferdinand, sub influenţa soţiei sale, Regina Maria, a fost mai dispus să asculte opinia publică.

Viaţa de familie

Regele Carol (dreapta) şi Regina Elisabeta ai României

Când a fost ales principe al României, Carol nu era căsătorit şi, conform constituţiei române, aprobată de el însuşi, nu avea voie să se căsătorească cu o femeie de origine română. În 1869, principele a iniţiat o călătorie în Europa şi mai ales în Germania, pentru a îşi găsi o mireasă. În final a întâlnit şi luat de soţie pe Elisabeta de Neuwied (3 noiembrie 1869). Mariajul lor a fost unul dintre cele mai puţin potrivite, el fiind un bărbat rece şi calculat, iar ea o visătoare notorie. Au avut doar un copil, principesa Maria, născută pe 27 august 1871 şi care a murit câţiva ani mai târziu pe 28 martie 1874. Aceasta a dus la o înstrăinare a celor doi membri ai cuplului regal, Elisabeta nereuşind să îşi revină complet din trauma pierderii unicului copil.

Spre sfârşitul vieţii lor, Carol şi Elisabeta au reuşit să găsească o modalitate de a se înţelege reciproc şi au fost descrişi ca fiind buni prieteni.

Lipsa de urmaşi a cuplului regal al României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol, să devină următorul în succesiune la tronul României. În octombrie 1880, Leopold renunţă la tronul ţării în favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mai mare. Acesta, la rândul său, în 1888 renunţă la tronul României în favoarea fratelui său mai tânăr, Ferdinand, care va deveni principe de România, moştenitor al tronului şi mai apoi rege al României în ziua de 10 octombrie 1914, la moartea unchiului său, Carol I, domnind până la moartea sa, survenită la 27 iulie 1927. Soţia lui Carol, Elisabeta a încercat să îl influenţeze pe prinţ pentru a o lua de soţie pe Elena Văcărescu. Conform constituţiei române, însă, nu avea voie să ia de soţie o româncă. Pentru a clarifica incidentul, Elisabeta a fost exilată pentru 2 ani, până când Ferdinand a luat-o de soţie pe Maria.

Legalitatea lui Carol I în istoria modernă a României

Intrarea lui Carol în Bucureşti (10 mai 1866)

După detronarea lui Cuza, Carol de Hohenzollern ajunge cu mare dificultate la conducerea românilor. În urma unui plebiscit, Carol este ales domn în anul 1866, sub numele de Carol I. Avea numai 27 de ani când la 10 mai a fost numit domn constituţional.

Carol I provine dintr-o familie germană cu vechi tradiţii. El a fost fiul Iosefinei şi al lui Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen. El era un model de ordine şi de punctualitate. Firea prinţului era în contrast cu ţara ce i-a fost dat s-o conducă, „ţară lipsită de măsură şi mereu în schimbare”. El a reuşit să conducă ţara nu prin îngâmfare ci prin multă înţelepciune şi obiectivitate.

Carol I a fost căsătorit cu Elisabeta-Paulina-Otilia-Luiza principesă de Wied, „harnică, iubitoare de oameni, cultă şi talentată”. Se spune că după o convorbire care nu a ţinut mai mult de o oră, prinţul a cerut-o de soţie şi în aceeaşi zi s-a întors ca logodnic al ei. Elisabeta a primit o educaţie aleasă de la profesori foarte buni. Ea ştia să vorbească limba franceză, engleză, italiană, suedeză, română.

Domnii români au fost aleşi până atunci din rândul boierilor, de aceea unii boieri se considerau pe aceeaşi treaptă socială cu prinţul Carol I. El a trebuit să-i facă să înţeleagă că tocmai prin naşterea sa, el stă mai presus decât supuşii săi. Principalul scop al Prinţului a fost să pună pe picioare ţara, care întâmpina dificultăţi mai în toate domeniile. În acest demers el a urmărit să fie nepărtinitor şi să realizeze ce este mai bine pentru ţară.

Anecdotică
În mai 1877, Carol I a comandat personal armata română de la Calafat împotriva redutelor turceşti de peste Dunăre, de pe afetul unui tun de asalt. Când unul din proiectilele artileriei turceşti a căzut mai aproape de rege, un soldat a sărit să-i scoată fitilul pentru a impiedica explozia dar ajungând prea târziu, inevitabilul s-a produs iar soldatul a fost sfârtecat de schije. Atunci Carol ar fi exclamat: "Asta-i muzica ce-mi place".

Coroana regilor Romaniei era fabricată dintr-o ţeavă de tun turcesc capturat la Plevna de armata română sub comanda lui Carol I. Poetul George Coşbuc a descris-o în volumul „Coroana de Oţel”.

Statuia ecvestră

Sculptorul sârb Mestrovici a executat statuia ecvestră a regelui care a fost amplasată în faţa Bibliotecii Universitare Române. Din notaţiile conetmporanilor se pare că era una din cele mai frumoase statui ecvestre din Europa. Statuia a fost demontată de comunişti, unii istorici susţin că ar fi fost îngropată în pământ dar până în prezent nu a fost descoperită. Sunt şanse ca ea să fie reconstituită după macheta rămasă în proprietatea urmaşilor lui Mestrovici.

Ecranizări

Cele mai importante ecranizări ale domniei lui Carol privesc Războiul de independenţă (1877-1878). Există două transpuneri celebre pe ecran, Independenţa României (1912, regia Aristide Demetriade) şi Războiul Independenţei (Pentru Patrie) (1977, regia Sergiu Nicolaescu). Prima peliculă reprezintă totodată şi primul film istoric realizat în România. În rolul lui Carol joacă regizorul Aristide Demetriade. Celebra replică de pe front a regelui („Asta-i muzica care-mi place!”) a fost inserată într-un titlu de la începutul filmului. Casa regală a sprijinit producţia cu fonduri şi cu participarea armatei. A doua producţie, realizată la centenarul Războiului, reprezintă primul film creat în perioada comunistă care îl arată pe regele Carol într-o lumină pozitivă. Rolul său a fost jucat tot de către regizorul filmului, de data aceasta Sergiu Nicolaescu.

Bibliografie

* Vartan Arachelian, Nascut in zodia Satanei
* Edda Binder-Iijima, Die Institutionalisierung der rumänischen Monarchie unter Carol I. 1866-1881, R. Oldenbourg Verlag, München, 2003.
* Boris Crǎciun, Regii şi Reginele României, Editura Porţile Orientului, Iaşi.
* Sorin Liviu Damean, Carol I al României,1866-1881, Editura Paideia, Bucureşti, 2000.
* Mite Kremnitz, Regele Carol al Romaniei. O bibliografie, Iaşi, 1995.
* Cronologia monarhiei în România
* Însemnele regalităţii române
* Republica de la Ploieşti
* Majestatea Sa Carol I de Romania
* Carol I. Schita de portret - Sorin Liviu Damean

158 DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI MIHAI EMINESCU

Astăzi se împlinesc 158 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu. Mai multe manifestări vor fi organizate în ţară, dar şi în Capitală. Programul cuprinde depuneri de flori la statuia poetului, cu participarea Fanfarei Jandarmeriei Române, simpozioane, spectacole de teatru, recitaluri de poezie, expoziţii de carte şi de artă plastică. Tot marţi, în sala de expoziţii a Bibliotecii Academiei Române vor fi lansate alte şapte noi volume din seria „Manuscriselor” facsimilate ale lui Mihai Eminescu.

Antena 3

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti, d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura română, supranumit şi „luceafărul poeziei româneşti”.

Biografie
Data şi locul naşterii

Într-un registru al membrilor „Junimii” Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu şi poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoşani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoşani; în acest dosar data naşterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeaşi lună. Data naşterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susţine că locul naşterii trebuie considerat satul Ipoteşti.[1]
Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al Ralucăi Eminovici, născută in Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti.

Primul născut, Şerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în 1874. Fratele său, născut în 1843, Niculae, va contracta o boala venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în 1884. Iorgu, (n. 1844), a studiat la Academia Militară din Berlin, dar după o carieră de succes, moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naşte în 1845 dar nu supravieţuieşte prea mult, moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae trăieşte între 1852 şi 1906, a suferit de morbul lui basedow. A fost căsătorită de două ori, a locuit în Ipoteşti, şi a avut doi băieţi, pe Ioan şi pe George. Mihai a fost cel de-al şaptelea fiu. După el s-au mai născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat Politehnica la Praga şi adevenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate, data naşterii sau a morţii nefiind cunoscute. În termenii geneticii moderne se pare că toţi copiii sufereau de o malformaţie congenitală sau aveau probleme genetice. [2]

O altă posibilă explicaţie era că în secolul al XIX-lea nu existau spitale, doctori, speranţa de viaţă nu depăşea 40 de ani, şi că erau frecvente epidemiile de tifos, T.B.C., hepatită, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei de Alexander Fleming.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuţi. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru şi al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creaţie populară şi autor de studii de ţinută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obţinut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) şi la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învăţământului din Bucureşti o subvenţie pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoşani, i s-a promis că va fi primit „negreşit la ocaziune de vacanţă, după ce, însă, va îndeplini condiţiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuţi unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentaţii. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a fost copist la comitetul permanent judeţean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban. În 11 martie tânărul M. G. Eminovici a solicitat paşaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situaţia lui şcolară era de „privatist“. Cunoştea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debut

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat şi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleur şi copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuţi – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucureşti. De fapt, sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuţene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenţei», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecţii pentru toată viaţa: ideea unităţii naţionale şi a culturii române aplicată programatic şi sistematic, cu strategie şi tactică, după toate normele şi canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)

A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul şi a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densuşianu. De aici a trecut munţii şi a ajuns la Bucureşti.

În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihai Pascaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleur în trupa lui Mihai Pascaly, care concentrase mai multe forţe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu şi actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad şi alte oraşe bănăţene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile La o artistă şi Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulţumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleur a doua oară şi copist al Teatrului Naţional. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obţine de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rötscher (după ediţia a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe şi proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena şi Berlin

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii.

Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869, a înfiinţat împreunã cu alţi tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlneşte întâmplător în Cişmigiu cu fratele său Iorgu, ofiţer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iaşi şi Cernăuţi. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenţie regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toţi colegii lui de la Cernăuţi. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi studenţi români din Transilvania şi din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuţi şi de la Blaj. S-a înscris în cele două societăţi studenţeşti existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România junã. A început să crească numărul scrisorilor şi telegramelor către părinţi pentru trimiterea banilor de întreţinere.

Împreună cu o delegaţie de studenţi, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universităţii. Îl preocupau şi unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunicã lui Eminescu impresia puternicã provocatã de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipoteşti lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaţii privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanţi activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski şi compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societăţii România junã, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzaţi că sunt ataşaţi ideilor Junimii din Iaşi. În studiul său despre Direcţia nouă, Titu Maiorescu evidenţiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreşte cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Şerban, care se afla în ţară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenţionează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată şi de ştirile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii şi a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge şi de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă. N-a trecut niciun examen.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondenţă între Maiorescu şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de urgenţă doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărăşia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamaţie a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecţii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenţiei diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină şi de ce a luat drumul către ţară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoştinţă prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca aşa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Şerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienaţie mintală, s-a internat în spital prin intervenţia agenţiei române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenţia din Berlin a anunţat moartea lui Şerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în ţară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învăţământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri şi manuscrise vechi pentru achiziţionare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferinţa pe care a tipărit-o în Convorbiri literare din 1 august sub titlul Influenţa austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărţi didactice alcătuită de Ion Creangă şi alţii. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcţia de revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învăţământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte şi cărţi „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iaşi.

În 1 iulie a fost invitat să-şi ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broşurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit şi la şcoală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Şcoala nr. 2 din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins din viată la Ipoteşti, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a şcolilor din judeţul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucţie în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către acelaşi, că Iaşii i-au devenit „nesuferiţi“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ştefan Micle. Văduva lui Micle a venit la Bucureşti şi l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru şi că este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitaţie de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunţat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

Mite Kremnitz a afirmat că inima poetului s-a aprins de o nouă flacără. Maiorescu a precizat că era vorba de doamna Cleopatra Poenaru-Lecca, o adorată care-l inspira, probabil în poeziile pe care nu le-a publicat, dar le-a citit la întâlnirile literare săptămânale. Doamna Poenaru-Lecca a respins categoric avansurile poetului. Ea a fost destinatara poeziei Pe lângă plopii fără soţ, deoarece locuia în Bucureşti pe actuala stradă Căderea Bastiliei, care pe atunci avea case pe o singură parte, iar pe cealaltă erau doar plopi, de aceea erau fără soţ.

S-a reîntors în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie şi l-a introdus la Junimea. Situaţia lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulţi fraţi, i-a murit şi mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul, etc.).

Boala

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri „Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director şi un comitet redacţional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacţiei este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană. La Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de alienaţie mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici şi de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relaţii asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuţiei amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie şi internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoţit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu şi de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că doreşte să se întoarcă în ţară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeaşi dorinţă. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoţit de Chibici.

În 7 martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împuşcare. Eminescu a sosit la Bucureşti în 27 martie, primit la gară de mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu acelaşi însoţitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuţă.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iaşi. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menţinut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri şterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărţilor împrumutate şi pentru convocarea comisiei bibliotecii. În timpul verii Eminescu a redevenit alienat. În 15 martie, Albumul literar al societăţii studenţilor universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nţelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă şi, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamţ.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoşani, la sora sa Henrieta, şi a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iaşi s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripţie publică pentru întreţinerea şi îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iaşi pentru un consult medical. Aceştia au recomandat trimiterea pacientului la Viena şi Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinaţiile recomandate, însoţit de doctorandul Grigore Focşa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoşani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Isac şi a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraţilor Vlădicescu, cunoscuţi poetului, a dat în luna decembrie la Botoşani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iaşi. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca şi manuscrisele rămase la Bucureşti. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaţilor o petiţie din partea unui număr de cetăţeni din toate părţile ţării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susţinută şi de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la Bucureşti. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susţinut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistenţa judiciară a bolnavului.

În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 3 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti.

Epilog

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.[3]

Opere antume

Opera	Anul apariţiei	Observaţii
Din 1870
Venere şi Madonă	15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“
Mortua est!	1 martie 1871, „Convorbiri literare“
Noaptea...	15 iunie 1871, „Convorbiri literare“
Floare albastră	1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“
Melancolie	1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Crăiasa din poveşti	1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Lacul	1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Dorinţa	1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“
Povestea codrului	martie 1878, „Convorbiri literare“
Singurătate	martie 1878, „Convorbiri literare“
Departe sunt de tine...	martie 1878, „Convorbiri literare“	A apărut fără titlu
Pajul Cupidon	1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
O, rămâi	1 februarie 1879, „Convorbiri literare“
De câte ori, iubito...	septembrie 1879, „Convorbiri literare“
Atât de fragedã...	septembrie 1879, „Convorbiri literare“.
Afară-i toamnã...	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Sunt ani la mijloc...	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Când însuşi glasul...	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Freamăt de codru	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Revedere	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Despărţire	octombrie 1879, „Convorbiri literare“
Din 1880
O, mamă...	1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“
Scrisoarea I	1 februarie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea II	1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea III	1 mai 1881, „Convorbiri literare“
Scrisoarea IV	1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“
Luceafãrul	aprilie 1883, „Almanahul Societăţii Academice România jună“
S-a dus amorul...	24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18
Când amintirile...	15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20
Adio	5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33
Doină	1 iulie 1883, „Convorbiri literare“
Pe lângă plopii fără soţ...	28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr. 35
Şi dacă...	13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46
Criticilor mei	1883/84	Poeziile au fost scrise începând cu anul 1876.
Mai am un singur dor	1883/84,
Somnoroase păsărele...	1883/84,
Veneţia	1883/84,
Iubind în taină...	1883/84,
Trecut-au anii...	1883/84,
Din Noaptea...	12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7
Sara pe deal	1 iulie 1885, „Convorbiri literare“
Scrisoarea V - Dalila	1 ianuarie 1886, „Epoca“
Nu mă înţelegi	15 martie 1886, „Album literar“ al Asociaţiei studenţeşti Unirea
La steaua	25 octombrie 1886, „România liberă“
De ce nu-mi vii	februarie 1887, „Convorbiri literare“
Kamadeva	1 iulie 1887, „Convorbiri literare“
Oricâte stele...	1 februarie 1890, „Convorbiri literare“
Albumul	iulie 1892, „Convorbiri literare“

Portrete

În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut şi pe baza căruia s-a construit şi mitul geniului, se pare că e un portret neretuşat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retuşate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la Bucureşti, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iaşi, altul cu Eminescu nebun, de Jean Bielig, realizat in 1887, şi după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[4]






Note si Bibliografie

1. ^ Titu Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui (1889) (secţiunea „Notă asupra zilei şi locului naşterii lui Eminescu”)
2. ^ George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, 1945
3. ^ G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu (1932)
4. ^ George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, 1945
5. ^ Poezii
6. ^ Titu Maiorescu - Eminescu si poeziile lui
7. ^ Texte, Biografie, Recenzii şi Poezii
8. ^ ICI.ro: Biografie
9. ^ 110 ani de la moartea lui Eminescu
10. ^ Pe urmele lui Eminescu
11. ^ Mihai Eminescu - omul politic naţionalist şi gazetarul tradiţionalist
12. ^ Dilema, nr. 265 din 1998, număr care a stîrnit foarte multe controverse
13. ^ Asociaţia Civic Media - Dosarul Eminescu
14. ^ Eminescu a fost victimă politică - interviu cu Nicolae Georgescu (eminescolog), în Jurnalul Naţional
15. ^ Mihai Eminescu între atac la persoană şi asasinare
16. ^ Listă de compoziţii pe versurile lui Mihai Eminescu

„Eminescu nerelevant” sau „Seratele lui Iosif Sava, fara Iosif”

Ben Todica – Melbourne; inoneb@optusnet.com.au



1. „Dumnezeu a iubit atat de mult lumea incat si-a dat pe singurul sau fiu pentru ea.”

Socrate spunea: „Viata neexaminata nu se merita traita”. Ati examina viata, nu pentru orgoliul tau sau pentru persoana ta, ci dintr-un punct de vedere etic si intr-un context primordial etic. A trai este partea cea mai importanta. Examinarea corecta are loc in paralel cu lupta pentru existenta, are loc in timp ce ne zbatem nu stand deoparte. Socrate si-a dedicat intreaga viata examinarii ei, examinarii unei vieti profund etice.

Filozofia antica a fost cultivata in jurul unei trairi intense. Ea a fost concentrata in jurul realitatii timpului si era o filozofie practica, care insemna: ati trai viata din rasputeri luptand cu darzenie pentru a o usura. A fi fericit atunci avea o alta masura fata de conceptul de astazi, care e, mai mult emotional. A fi fericit atunci insemna sa mori de moarte naturala – sa apuci sa-ti vezi batranetele. O viata buna insemna o viata plina de moral. In schimb astazi a fi fericit inseamna in primul rand a avea grija de persoana ta. Tu esti pe primul loc si daca mai ramane..., mai tarziu, poate, si de aproapele tau.

E bine sa ne amintim ca lumea a fost creata, exista, si functioneaza prin totalitatea noastra. Functioneaza intr-un context moral si etic condusa de o intelepciune pragmatica. Te intrebi: ‚Atunci cand sunt fericit?’. Nimeni nu poate gasi un raspuns exact. Ce este fericirea de fapt? Shakespeare spunea: ,Ca sa te cunosti cu adevarat - fii sincer!’.

Romanul trebuie sa-si examineze viata.

Avem in tara multi filozofi si conducatori care pretind a se ocupa de sanatatea etica si morala a Romaniei. O astfel de pozitie cere sacrificiu. Te darui neamului tau pentru triumful adevarului; asculti, meditezi, cercetezi, nu astepti sa-ti fie sacrificata intreaga familie pe care o conduci. Acum nu e inca tarziu pentru a gandi corect si pentru un conducator, acesta este principiul care trebuie sa-i gideze misiunea. A gandi drept si a actiona drept fac parte din etica sanatoasa a unui popor.

Sa le analizam putin:

A - Gandirea dreapta se bazeaza pe ceea ce suntem si ceea ce gandim. Ce gandim este teribil de important pentru ca ne afecteaza psihologic si biologic gandirea si ca urmare ne pierdem sanatatea - se poate si muri. O gandire dreapta, sanatoasa vindeca. Deci: in contextul moral si etic intentia conteaza foarte mult.

B - A actiona drept inseamna a actiona sincer, coerent si intr-un mod ideal.’Si cum o fac?’, ma poti intreba.

Sunt doua feluri in care se poate realiza acest lucru:

- Nu este importanta tinta pe care o urmaresti ci faptul ca esti indreptatit sa o faci. Nu este ceea ce te astepti sa castigi cand ajungi acolo, dar ceea ce obtii sau gasesti in final.

- Cat este de utila actiunea ta. Cat de mult beneficiu aduce. Este spre binele meu sa fac lucruri bune pentru ca asta imi va mari bunastarea. Facand bine ma simt mare si falnic si acesta este scopul vietii.

A trai o viata dreapta mai necesita doua lucruri: adevaratul scop al vietii (cel drept), si directia ei, si aceste doua lucruri trebuiesc simtite si acceptate ca adevar de noi toti.

Viata dreapta este viata care ti-a fost destinata? Ca sa stii va trebui sa ti-o examinezi continu. Insusirea cunostiintelor nu e suficienta ca sa spui ca: ‚acum ma pot cunoaste’, pentru ca, cu fiecare experienta noua, cu fiecare persoana pe care o cunosti te schimbi si devii un altul.

Viate e o continua cunoastere si evaluare.

2. Domnul Horia Roman Patapievici este printre altele filozof, scriitor, director al revistei Idei in Dialog si director al Institutului Cultural Român. Are un serial pe TVR international intitulat: Inapoi la Argument; foarte interesant si a mai aparut in doua din Seratele lui Iosif Sava. La ultima, se plangea precum ca este criticat si acuzat de neromanitate in diferite forme de media din tara si strainatate pentru ca a sustinut printre multe altele ca Eminescu nu mai este relevant astazi si ca i s-a cerut in mai multe randuri sa paraseasca tara etc.

Nerelevanta lui Eminescu, decartata de Patapievici precum o haina veche este lucrul care m-a suparat si pe mine. Mai continua apoi sa ne declare cat de fericit este ca a descoperit muzica clasica si ca este fascinat de ea si ca ar vrea sa o studieze mai in profunzime, preferatul sau fiind Mahler, ca sa o inteleaga mai bine. (Va recomand sa-l studiati pe Eminescu in profunzime, sau chiar un doctorat, si va asigur ca veti creste impreuna cu el. E mult mai multa muzica in versul eminescian decat in Mahler. Sa nu uitam ca la inceput a fost versul si pe urma a venit muzica.) Ne mai povesteste apoi cu emotie despre locurile sale natale de pe meleagurile Olteniei, despre parinti, Macedonski si asa mai departe.

Prin acest act de defaimare a lui Eminescu domnul Horia Roman Patapievici poate face doua lucruri: se joaca cu identitatea poporului roman, sau vorba lui Dan Puric, ’se loveste ca sa se trezeasca’ romanul din amortire si sa-l faca sa reactioneze cum reactionez eu acum, fapt ce m-ar bucura!

3. Dumnezeu e adevarul!

Traim azi mai mult ca niciodata intr-un adevar eclipsat. Eminescu (ca un Hristos) ne-a fost dat ca sa ne arate cine suntem. Sa ne invete sa stam drept, sa avem o viata dreapta, sa gandim drept - sa ne dumireasca. El precum aracul ne-a ridicat si calauzit spre lumina, in rand si egali in multitudinea si maretia gradinii lui Dumnezeu. Eminescu ca un mare fiu, iubitor de locuri casa si parinti, a colindat lumea, a cules mestesugul cunoasterii, intelesul trairii si al lucrurilor, tainele gandirii si al comportarilor, prezentarea frumosului si a bunei cuviinte, a maretiei omului si al iubirii, si ca pe o oglinda le-a adus..., le-a adus precum notele muzicale, note de care sa folosit ca sa prezinte duiosul si sincerul melos national, sa prezinte esenta si aroma milenara din care este format neamul, ca acesta sa se vada si sa se mandreasca cu el – romanul sa fie mandru. Sa nu-i fie sfiala sau rusine, sa nu se lase intimidat sau injosit de aparenta super/stralucire a celor din jur.

Eminescu nu s-a intors din strainatate unde a studiat ca sa se dea mare si sa ni-i impuna pe ‚zenitii lumii’, sa devenim ca ei, sa ne germanizeze, greceasca, turceasca sau frantuzeasca cum o fac multi „cetiti” cand se intorc in tara. Nu! Eminescu a inteles ca noi avem valorile noastre care nu sunt cu nimic mai prejos si ca ele trebuiesc doar punctate. Ca avem realizarile noastre, o traditie si o istorie ce ne tine drepti si mandrii. Imperiul roman ne-a biruit, si au construit columna lui Traian cu care sa se mandreasca de-a lungul secolelor de biruinta lor. Daca dacii erau nimic, sau nimeni, romanii nu s-ar fi sinchisit asa tare ca sa creeze acest document in piatra, cu care sa se mandreasca si care sa le marcheze victoria, si care din fericire ne identifica pe noi ca natiune cu statut. Sa nu uitam ca romanii au purtat zeci de razboaie si daca ar fi construit una pentru fiecare lupta castigata ar fi umplut Roma cu sute de columne, dar au facut doar una pentru ca au invins o armata si un popor care merita mentionat. O invingere cu care se puteau mandri. O tara greu de cucerit. Credeti ca se sinchiseau sa mentioneze Dacia in cele trei harti care demarcheaza cele trei etape ale extinderii imperiului lor de langa Coloseum? De ce nu au facut o columna pentru batalia cu triburile germanice sau cele engleze?- pentru ca nu valorau nimic la acea vreme.

Ce crezi ca ti s-ar intampla daca te-ai duce la Roma si le-ai spune italienilor sa darame columna pe motivul ca nu mai e relevanta astazi? Daca le-ai spune englezilor ca Shakespeare nu mai e relevant, americanilor de Hemingway, rusilor de Dostoievski, etc. etc.? Ce reactie ar avea?

Multi filzofi ne dau raspunsuri si indicatii despre cultura noastra folosind slogane din culturi straine ca si cum cultura noastra ar fi inexistenta. Strainii vin la noi si admira cultura „chici” adusa si inpusa din afara pentru ca noi nu suntem capabili si confidenti s-o vedem, s-o extragem si s-o valorificam pe a noastra. Aceasta este pozitia dumneavoastra de conducator: de a da raspunsuri perle - piese de arta nu slogane academice ci lucrari obtinute printr-un profund dialog cu creatorul, printr-o lupta continua de cunoastere si evaluare asa cum au facut-o Enescu si Van Gough. Ei nu au fost oameni cu ‚probleme’, ei au luptat continu.

Prin aceasta se deosebeste, si sta, marele nostru poet la baza identitatii noastre, prin faptul ca nu sa dat mare pe el, ci ne-a ajutat sa ne simtim noi mari, ne-a ajutat sa ne vedem pe noi insine, sa ne vedem cultura. Daca te simti pierdut, fara maini sau fara picioare, citeste orice vers eminescian si-ti vor creste aripi. Versurile lui Eminescu curg si se topesc pe buzele si in mintea copiilor, a parintilor si a bunicilor nostrii. Si atunci mai poti spune ca nu e relevant?!

Eminescu este parte din DNA-ul poporului roman. El este fratele nostru, este poetul om de stiinta, fiul, este sfantul aparator si protector al Romaniei.

Eminescu i-a iubit cu pasiune pe romani.

Americanii, englezii, izraelienii ar da orice sa-l aibe pe Eminescu ca act de identitate iar unii dintre filozofii nostrii il declara nerelevant. De ce oare omenii se lasa pusi in cusca necredintei, in cusca materialismului si a lacomiei, in cusca ideii ca sunt doar eu si ceia ce se vede in jurul meu, in cusca unei fericiri aparente.

Chiar asa Romania trebuie sa taca!!?

Chiar nu suntem capabili sa ne opunem intunericului prin a incepe a ne recunoaste valorile, a le cinsti pe scara mondiala, a le populariza si a le mentine? Sa dam copiilor nostri dreptul de a sta drept.

"O, tu nici visezi batrane, cati in cale mi s-au pus!" (ii zicea Baiazid lui Mircea cel Batran)

"Toata floarea cea vestita a intregului Apus,

Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s'aduna

Sa dea piept cu uraganul, ridicat de semi-luna;

S'a 'mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta;

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta ".


(Se lauda deci sultanul cu victoria de la Nicopole. Insa, mica oaste a lui Mircea cel Batran, le-a dovedit tuturor, si turcilor si apusenilor ce inseamna dragostea de vatra si credinta )

Eminescu ne-a iubit atat de mult incat si-a daruit intreaga lui viata adunand in jurul sau tot ce am avut mai bun - ca popor, mai semnificativ si trainic, ca sa ne directioneze spre locul nostru, spre a fi „parte” - spre eternitate.


06.11.2007 © www.spiritofromania.com

NICOLAE PAULESCU

Nicolae Constantin Paulescu (n. 8 noiembrie 1869, Bucureşti; d. 19 iulie 1931, Bucureşti), om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, a descoperit hormonul antidiabetic elaborat de pancreas, numit mai târziu Insulină.

Încă din anii liceului, a dovedit o deosebită înclinare pentru ştiinţele naturale, pentru fizică şi chimie, precum şi pentru limbile străine, clasice şi moderne. Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza "Recherches sur la structure de la rate" ("Cercetări asupra structurii splinei"). A lucrat în spitalele din Paris, mai întâi ca extern (1891-1894), apoi ca intern (1894-1897) şi ca medic secundar la spitalul Notre Dame du Perpétuel-Secours (1897-1900). În anii 1897-1898 a urmat şi cursurile de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris, obţinând în 1899 titlul de Doctor în Ştiinţe cu lucrările "Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor poziţii ale corpului" şi "Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la cea verticală". În anul 1901, obţine la Universitatea din Paris al doilea doctorat în ştiinţe cu dizertaţia "Étude comparative de l'action des chlorures alcalines sur la matière vivante" ("Studiu comparativ asupra acţiunii clorurilor alcaline asupra materiei vii").

În anul 1900 se reîntoarce în ţară şi este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină şi Director al Clinicii de Medicină internă de la spitalul St. Vincent de Paul din Bucureşti.

Nicolae Paulescu a desfăşurat o remarcabilă activitate de cercetare ştiinţifică în domeniul fiziologiei, privind în special metabolismul glucidelor, patogeneza diabetului zaharat, rolul pancreasului în asimiliţia nutritivă, coagularea sângelui, mecanismul morţii subite ş.a. În 1906 a elaborat o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine pe cale trans-temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om.



Se cunoaşte mai puţin astăzi faptul că Nicolae Paulescu era creaţionist.

În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu prezintă în patru comunicări rezultatele cercetărilor sale privind acţiunea extractului pancreatic în cazurile de diabet. Aceste comunicări au fost publicate în "Comptes rendues des séances de la Société de Biologie et de ses filiales", 1921, vol. LXXXV. no. 27, Paris, Ed. Masson et Comp. Paulescu publică descoperirea principiului activ antidiabetic din pancreas, pe care îl denumeşte pancreina, şi în revista de specialitate din Belgia, "Archives Internationales de Physiologie", vol. XVII, într-un articol care a apărut la 31 august 1921, sub titlul: "Recherches sur le rôle du pancréas dans l'assimilation nutritive". Deşi aceste publicaţii au precedat cu 8-10 luni enunţarea de către Fr. Grant Banting şi Ch.Herbert Best din Toronto (Canada) a descoperirii insulinei (noua denumire dată principiului activ din pancreas), Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină din anul 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni.

Răspunzând campaniei internaţionale de restabilire a adevărului iniţiată de fiziologul scoţian Ian Murray, Comitetul Nobel recunoaşte în 1969 meritele şi prioritatea lui Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A.W.K. Tiselius, directorul Institutului Nobel, deplânge situaţia din 1923, dar - conform statutelor Comitetului - exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale, exprimându-şi doar speranţa că "opera de pionerat" a lui Paulescu va fi elogiată cum se cuvine de forurile ştiinţifice internaţionale. Cu ocazia semicentenarului descoperirii insulinei, aceste foruri au recunoscut în mod unanim prioritatea savantului român. În cartea "The Priority of N.C. Paulescu in the Discovery of Insulin" (1976), profesorul Ioan Pavel a prezentat documente incontestabile care atestă meritele lui Paulescu.

În anul 1990, Nicolae Paulescu a fost numit post mortem membru al Academiei Române.

Imaginea omului de ştiinţă Nicolae Paulescu este umbrită de opiniile sale ideologice de extremă dreaptă, exprimate în numeroase scrieri - de pildă "Spitalul, coranul, talmudul, cahalul şi francmasoneria" - şi în articolele cu titluri provocatoare ca "Complotul iudeo-masonic împotriva naţiunii române" sau "Evreii şi alcoolismul". Din pricina atitudinii politice a lui Paulescu au avut loc în vara anului 2003 proteste împotriva dezvelirii unui bust al lui Paulescu la Spitalul "Hôtel Dieu" din Paris. Profesorul Nicolae Cajal, în acel timp preşedinte al Secţiei Medicale a Academiei Române şi preşedinte al Comunităţii Evreieşti din România, i-a luat apărarea lui Paulescu, susţinând: "...Personal nu împărtăşesc asemenea concepţii (opiniile ideologice ale lui Paulescu, n.n.), nu am cum, şi într-un fel, pentru mine, e dramatică această situaţie. Însă din acest motiv nu am voie să neg meritele ştiinţifice reale ale lui Nicolae Paulescu, aportul său cu totul deosebit la sănătate a oamenilor şi cred că nimeni nu are un asemenea drept".

Legături externe

• "Site-ul Institutului National de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice N.C. Paulescu"
• Actualitatea trecutului din revista 22 (2003)
• [1]
• [2]
• [3]
• nicolae_paulescu__un_destin_tragic.html -"Jurnalul Naţional"
• reviste_585__11__cateva-precizari-in-„cazul-paulescu”.html -"Formula AS"
• "Formula AS" - articol

DECEBAL

Decebal (iniţial purta numele Diurpaneus), rege dac (87-106).
Statul dac

Statul centralizat dac s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal. Deşi mai restrâns ca arie geografică decât teritoriul stăpânit de regele Burebista (c.82-c. 44 î.Hr) - cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul şi sudul Moldovei, noul stat era mai puternic şi mai bine organizat. Progresele înregistrate în acest timp de societatea dacică erau multiple şi importante: o populaţie numeroasă şi grupată în jurul multor "dave" în care pulsa o vie activitate economică, legături comerciale cu lumea greco-romană, o cultură înfloritoare cu puternice elemente originale.
Personalitate

Regele Decebal a avut mai multe războaie cu romanii, care îi vor recunoaşte deosebitele însuşiri militare şi politice. La începutul secolului III, la aproape 150 de ani de la afirmarea lui Decebal, istoricul roman Dio Cassius îi făcea următorul portret elogios: "Era foarte priceput în ale războiului şi iscusit la faptă, ştiind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe duşman şi a se retrage la timp. Abil în a intinde curse, era viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibacie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucruri el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor".

Pe un vas funerar descoperit la Sarmizegetusa Regia se poate citi textul: "DECEBALUSPERSCORILO". Unele interpretări îl consideră în limba dacă, posibilul sens fiind de Decebal fiul lui Scorilo altele în latină ceea ce ar conduce la traducerea Decebal prin Scorilo.
Începutul domniei

Încă din primul an de domnie, din anul 87, este confruntat cu o situaţie dificilă. Roma organizează prima campanie în inima Daciei. Împăratul Domiţian, pentru a-l pedepsi pe Decebal, trimite o armată comandată de prefectul Gărzii Pretoriene, Cornelius Fuscus, să traverseaze Dunărea. Într-un defileu Decebal surprinde într-o capcană forţele romane. Comandantul roman cade în luptă iar Decebal duce în Munţii Orăştiei prada de război: prizonieri, trofee şi stindardul legiunii a V-a.

La un an de la această victorie, în anul 88, o armată romană condusă de Tettius Iulianus atacă din nou pătrunzând în Dacia prin Banat. Decebal aşteaptă în defilelul de la Tapae. Confruntarea se încheie cu victoria romană. Deşi înfrânt de către romani, datorită dificultăţilor întâmpinate de armatele imperiale în Pannonia în lupta cu quazii şi marcomanii, care-l sprijiniseră pe regele dac, Decebal încheie o pace avantajoasă cu împăratul Domiţian în anul 89.
Ani de pace

În schimbul unor subsidii în bani şi ingineri, Decebal se recunoaşte rege clientelar al Romei şi continuă, în următorii 12 ani de pace să-şi consolideze puterea şi statul. Procesul de centralizare a statului dac este accelerat, armata este echipată şi instruită. Se iniţiază un vast program de construcţii civile şi militare, îndeosebi în regiunea Munţilor Orăştie. Încearcă să stabilească relaţii cu popoare şi state inamice Romei.
Primul război dacic

Confruntările dintre daci şi romani au reînceput în timpul împăratului Traian. La începutul anului 101, armata romană, condusă chiar de împărat, după ambele pregătiri de aproape 3 ani, a atacat Dacia cu 13-14 legiuni şi alte unităţi auxiliare (în total c. 150.000 de soldaţi). La 25 martie 101 împăratul părăseşte Roma, traversează Dunărea pe poduri de vase la Laederata (Ramna) şi Dierna (Orşova) pătrunzând în Dacia prin Banat. Dio Cassius menţionează episodul în care burii germanici cu aliaţii lor îi trimit lui Traian o ciupercă uriaşă pe care era scris un mesaj prin care romanii sunt sfătuiţi pentru binele lor să se întoarcă la Roma. Are loc bătălia de la Tapae, în vara anului 101 iar Decebal încearcă să oprească înaintarea romană. Bătălia se încheie însă cu victoria romană.




În iarna şi primăvara anului 102, Decebal este înfrânt la Nicopolis ad Istrum şi în Dobrogea la Adamclisi. În toamna anului 102, Decebal este silit să încheie o pace zdrobitoare pentru Dacia: regele dac trebuia să dărâme zidurile cetăţilor, să cedeze o serie de teritorii şi să renunţe la orice independenţă în politica externă.
Al doilea război dacic

Din ordinul lui Traian, Apolodor din Damasc, cel mai vestit inginer al epocii, înalţă, între Drobeta şi Pontes, în anii 103-105, un durabil pod peste Dunăre, pe care legiunile romane îl trec în vara anului 105, iniţiind cel de-al doilea război dacic. Abandonat de aliaţi, atacat prin Banat, Valea Oltului şi Moldova, constrâns continuu la defensivă, Decebal se retrage în citadela din Munţii Orăştie. După cucerirea puternicelor cetăţi care păzeau accesul spre capitală: Blidaru, Costeşti, Piatra Roşie, Băniţa, Căpâlna, Tilişca, legiunile romane încep asediul Sarmizegetusei.

În ciuda rezistenţei dace, cetatea este cucerită şi distrusă din temelii. Decebal, împreună cu câteva căpetenii, reuşeşte să părăsească cetatea încercând să continue rezistenţa împotriva romanilor în interiorul ţării. Este urmărit de cavaleria romană şi, în urma unei trădări, pentru a nu cădea viu în mâinile duşmanului, se sinucide.
Urmări

O mare parte a teritoriului statului dac (Transilvania, Banatul şi Oltenia) a fost transformată în vara anului 106 în provincie romană. Muntenia şi Sudul Moldovei au fost încorporate în provincia Moesia Inferior. După înfrângerea dacilor, Traian a organizat la Roma o mare şi costisitoare festivitate, care a durat ~123 de zile. Zeci de mii de daci au fost duşi în sclavie la Roma, alte zeci de mii de daci au fugit din Dacia pentru a evita sclavia. Detaliile celor două conflicte, grele şi sângeroase au fost relatate de istoricul roman Dio Cassius, dar cele mai bune comentarii sunt basoleriefurile de pe Columna lui Traian construită în Roma de Apolodor din Damasc(în 113) precum şi monumentul triumfal de la Adamclisi, din Dobrogea.

Cu ajutorul foarte bogatului tezaur al regatului dac şi cu aurul extras din minele de aur de la Roşia Montana, Imperiul Roman se va redresa financiar. Astfel, deşi capitala coloniei este Ulpia Traiana Sarmisegetusa, cel mai important oraş din teritoriu este Apullum (Alba Iulia), oraş prin care trece aproape întreaga cantitate de aur ce ia drumul vestic. Tot Dacia va mai oferi Imperiului mai multe legiuni alcătuite exclusiv din daci care vor lupta în multe colţuri ale Europei.



Bibliografie
1. Dacia
2. Dacia romană
3. Războaiele daco-romane
4. "Assorted Imperial Battle Descriptions", De Imperatoribus Romanis.
5. Listă de regi daci
6. Statuia lui Decebal

BUREBISTA